Scris de Anca Giura • 2 October 2012 • in categoria Lit. fantastica
Controversat, deconcertant, copil teribil al Postmodernismului rusesc, Vladimir Sorokin scrie o literatură fantastică surprinzătoare. Lectură pretabilă sezonului rece când cititorul preferă intimitatea spaţiilor familiare şi calde, Viscolul rămâne povestea unei călătorii către nonsens. Excelând ca roman de atmosferă în care descrierea unei călătorii periculoase prin viscolul rusesc ne ţine cu sufletul la gură, textul se construieşte pe interacţiunea a doi protagonişti: medicul Garin şi şoferul Kozma (Periuşa). Deşi face mult caz de menirea sa de salvator al vieţilor omeneşti, Doctorul Garin nu este tocmai cel mai simpatic personaj. Când invocă nesăţios superioritatea sa intelectuală devine chiar nesuferit.
În fapt, romanul debutează ex abrupto cu una din numeroasele crize de personalitate ale doctorului de provincie care aflat în staţia de poştă din Dolbeşino, îngropată sub zăpadă, pretinde să i se pună la dispoziţie nişte cai ca să se poată deplasa la un focar de boală contagioasă în Dolgoe. El trebuie să ducă şi să administreze vaccinul contra gripei boliviene. Constrâns de gălăgia doctorului, şeful de staţie îl direcţionează spre un om bun la toate care se oferă să-l ducă cu o maşină, fantastică e drept, ceva între sanie şi rablă, dirijată de nişte căluţi magici. Pornesc prin viscol şi se lovesc de tot soiul de impedimente: defecţiuni, ameniţarea frigului, înnoptarea la o moară ciudată, întâlnirea cu nişte uriaşi ai zăpezii, experienţe narcotice.
Pe alocuri foarte realist, din altă perspectivă, presărat cu descrieri fantastice -când onirice, când psihotice de tip transă ori hipnoză- romanul Viscolul surprinde neîncetat. Personalitatea hedonistă şi nevrotică a doctorului copleşeşte umilinţa de mujic blând a lui Periuşa. Ţăranul moare de frig după o noapte de staţionare în viscol sacrificându-se pentru un vis care nu era al lui. Într-un episod în care fumând doctorul vorbeşte cu sine, el îşi arată dispreţul faţă de Periuşa, omul fără scop, omul fără ambiţii. În final, atât Garin cel ambiţios, cât şi Periuşa cel-care-nu-ştie-zice-nu ajung la concluzia aceleaşi inutilităţi.
Surpriza cea mai mare vine chiar la final când după atâtea strădanii doctorul supravieţuişete, deşi nu-şi împlineşte scopul. A întârziat cu administrarea vaccinului, prin urmare molima nu va putea fi oprită. Realizarea nonsensului călătoriilor noastre trezeşte în cititor compasiunea pentru idealurile umane spulberate. Traversând o bucată de Rusie ostilă, aflată sub forţe stihiale, doctorul Garin îşi conştientizează ratarea. Mentalul cititorului trimite subtextual la imaginea celebrului Doctor Jivago care, el, se salvează prin iubire. Nu este cazul lui Garin, ins hedonist care culege orice femeie care i se dăruişete aşa cum se întâmplă în actul erotic izbitor de explicit pe care îl descrie Sorokin atunci când doctorul poposeşte la moară.
Într-un moment de linişte de pe parcursul călătoriei doctorul face câteva exerciţii de metafizică şi îşi dezvăluie crezul. Omul trăieşte pe lume cu menirea de a conferi un sens vieţii proprii, prin urmare acest sens nu există aprioric: ,,Depăşirea greutăţilor, conştientizarea drumului, a nu te abate… îşi spunea el dedându-se cu încântare acestei frumuseţi a lumii înconjurătoare. Dumnezeu ne-a dăruit viaţa şi vrea un singur lucru de la noi să ne dăm seama de ce ne-a dăruit. Nu pentru a trăi ca o plantă sau ca un animal, o viaţă deplină, dar fără sens, ci pentru a înţelege numai trei lucruri: cine suntem, de unde am venit şi încotro ne îndreptăm.’’ Ratarea călătoriei din final aruncă o lumină crudă asupra acestei filozofii şi pare a sugera că ori îşi propune un scop, ori ba, omul se împotmoleşte indeniabil în viscolul aceluiaşi nonsens.
Sorokin se joacă cu cititorul pe care-l provoacă să răspundă neîncetat la întrebarea ,,Punem pariu că nu te-ai prins ce va mai urma?’’
Prezentarea grafică a copertei este neinspirată, dezavantajează.
Iubitorilor de literatură fantastică ori rusească.
Copyright ©2011 Bookblog.ro