Titlu: Scene de viață provincială
Autor: J. M. Coetzee
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Irina Horea
Numar pagini: 520
ISBN: 978-606-779-415-1

Rar, poate niciodată, am întâlnit o biografie a unui autor celebru în care să se regăsească o sinceritate atât de dureroasă cum se regăsește în volumul de față. Pur și simplu nu îmi venea să-mi cred ochilor ce scria pe acele pagini, cât de sincer, de realist, s-a descris acest autor premiat totuși cu Nobel. Paginile sunt multe, foarte multe, lucru explicabil de altfel când te gândești că este totuși vorba de un omnibus în care autorul a adunat trei romane autobiografice: Copilărie, Tinerețe și Miezul verii. Iar povestea se citește cam greu, experiența nu e chiar plăcută de la un capăt la altul (cel mai mult mi-a plăcut volumul de mijloc), proza e densă și încărcată, însă la final ajungi să exclami: ce poveste, ce autor, ce tărie de caracter!

Așadar, a fost singurul autor premiat cu Nobel pe care l-am citit anul trecut. Până în decembrie 2019, când am citit cartea, nu mai citisem nimic scris de J.M. Coetzee, scriitor născut în Africa de Sud, țară despre a cărei istorie nu cunoșteam mare lucru în afară de apartheid și de câteva fragmente din viața lui Nelson Mandela. A, mai știam că acum câțiva ani acolo a avut loc campionatul mondial de fotbal în care Spania a învins în finală Olanda, (aceasta din urmă fiind foarte des pomenită de-a lungul celor trei romane care alcătuiesc volumul de față, autorul fiind bur la origine, din familii provenite din Olanda). Dar am aflat destule acum, cât să-mi ajungă.

În fine, să trecem la treabă: Coetzee a fost un copil ciudățel. Iar acesta e doar un eufemism. Deși provenea dintr-o familie destul de bună, cu rude multe și pestrițe, atât din partea mamei, cât și a tatălui, micul John alege să se transforme într-un soi de paria în timpul școlii, deși motive nu prea avea. Părinții îi erau relativ normali, la școală era ridicată la rang de artă bătaia din partea profesorilor, însă religia scinda grupul de elevi și toți erau tratați în funcție de religia pe care o declaraseră. Vedeți voi, pe atunci nimeni nu dădea doi bani pe corectitudinea politică, pe grosimea nuielei cu care erau bătuți elevii sau pe decibelii răcnetelor profesorilor în clase. Și nici părinții nu mergeau cu o falcă în cer și cu una în pământ ca să le ceară socoteală dascălilor despre cum se poartă cu odraselele lor.

Trec mai departe, la partea care mi-a plăcut cel mai mult: tinerețea naratorului, în Anglia, înconjurat de tentații după ce reușește să ajungă în capitala Regatului Unit și să se angajeze la... IBM. El, care visa să predea la școală, să devină un mare poet, să fie cunoscut de toată lumea bună, de intelectuali visători și romantici și fetele să-i cadă la picioare, cucerite de puritatea și de valoarea versurilor sale, ajunge un banal funcționar, deși plătit baban, la o firmă de calculatoare (aflată la început de drum, însă de mare perspectivă). Căci pentru ca visurile de preamărire într-o țară străină să ți se îndeplinească, trebuie ca mai întâi să ai un acoperiș deasupra capului, să ai ce mânca și să ai cu ce te îmbrăca.

Fiind de felul său... ciudat, și relațiile personajului cu fetele sunt, eufemistic vorbind, ciudate. Chiar mă mir că are parte de atâtea cuceriri. Dar, deh, cred că altfel stăteau lucrurile în acele vremuri, undeva prin anii șaptezeci, viața era mai liberă, mai ușoară, relațiile se înfiripau mai ușor, lumea nu stătea doar cu nasul în telefoane și pe oameni nu-i preocupa ca mai întâi să se realizeze din punct de vedere profesional, apoi să se apuce să toarne copii. Sau poate personajul nostru exercita un soi de atracție bizară asupra fetelor, cine știe, un lucru însă este cert: relațiile sale nu erau de durată. Fetele îi ajungeau în pat, însă plecau mai departe. Doar una pare capabilă să îl țină aproape de ea, însă nimeni nu și-ar fi dorit o astfel de relație în afară de personajul lui J.M. Coetzee.

Sumbră este această poveste, sumbră, amară și capabilă să reteze aripile chiar și celui mai încăpățânat și mai perseverent tânăr. Mai ales că al nostru nu pare stăpânit de cine știe ce mari ambiții, în afară de aceea de a se afirma pe plan literar.

Și, după cum vom vedea în a treia parte, acest lucru se și întâmplă, după ce Coetzee revine în țara natală, expulzat? Trimis? Gonit de americani? În fine, povestea aceea e cam ambiguă, cam dubioasă, așa că să o lăsăm deoparte. Această a treia parte pare nițel mai animată, ceva mai veselă, și asta deși acum personajul trăiește alături de tatăl ajuns la vârsta senectuții, ușor sărit de pe fix, însă cine nu avea pe atunci o doză de nebunie nu avea cum să reziste pe străzile sud-africane măcinate de conflicte interetnice, unde negrii erau considerați, în continuare, ființe subumane. Deh, apartheidul era în floare.

Și, cum spuneam, această a treia parte constă din niște interviuri, fictive după părerea mea, în care sunt luate la întrebările femeile care l-au cunoscut pe scriitorul și profesorul Coetzee după ce s-a întors în țara natală și a început să predea la liceu limba engleză. Un soi de „femeile care au avut relații cu Coetzee.” Iar părerile acestor femei nu sunt absolut deloc măgulitoare. Prea cinic, prea banal, prea ursuz, prea ciudat, prea mohorât, prea obsedat, prea încăpățânat, prea încuiat, prea... prea... numai astfel de însușiri nedorite îl caracterizează pe răposatul personaj (am uitat să precizez că personajul Coetzee murise deja la data la care aveau loc aceste interviuri).

Astfel, prin ochii acestor femei care l-au cunoscut pe deja celebrul scriitor se iau la bani mărunți cam toate problemele care au zguduit această țară greu încercată de-a lungul istoriei sale nu foarte lungi. Albi contra negri, albi contra albi, negri contra negri (nu demult, prin 2014, am cunoscut o tânără venită din Africa de Sud, care mi-a spus că e un adevărat act de curaj să provii dintr-o familie bună și să ieși nesupravegheat, în plină zi, pe străzile capitalei: ai mari șanse să fii răpit pentru recompensă), oameni contra oameni, cum se întâmplă de fiecare dată.

Pas cu pas, pagină cu pagină, ni se dezvăluie aspecte formidabile, pe care nu ni le-am fi închipuit, poate, niciodată, dacă n-am fi avut parte de acest volum autobiografic. Cu o franchețe extraordinară, J.M. Coetzee se înfățișează în fața cititorului așa cum a fost el, ciudat, singuratic, retras, dar genial de fapt (lucru dovedit prin nenumăratele volume de proză, premiate și răspremiate), dezbrăcându-se parcă în fața noastră, deși spunând: așa am fost eu. Ei, și ce dacă? Ce-mi puteți face? Va scădea valoarea operelor mele dacă veți citi că mi-am părăsit iubitele sau am fost un copil ciudat? Nu prea cred. Scriitorii trebuie evaluați prin prisma operelor lor, nu prin cea a comportamentului lor. La urma urmei, evaluăm scriitorul, nu omul. Iar J.M. Coetzee este SCRIITOR.