Şansa haosului de a deveni ordine

Titlu: Fără secrete, gânduri despre actorie şi teatru
Autor: Peter Brook
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Monica Andronescu
Numar pagini: 132
ISBN: 978-606-579-424-5

În faţa necunoscutului e locul „unde toate întrebările se nasc”. În faţa cunoscutului, nu se mai naşte nimic. Atunci pleci urechea la cunoscător şi pleci şi trupul în semn de respect. Cunoscătorul îţi va arăta necunoscutul, el te va îndruma, te va elibera, dar „nu poate face mai mult decât să creeze condiţiile în care să te dezvolţi singur”, decorul perfect în care să te reîntâlneşti cu necunoscutul. Şi ce cunoscător e Peter Brook !

Andrei Şerban deschide cartea. În prefaţa sa „Unde toate întrebările se nasc...”, Andrei Şerban descrie necunoscutele ecuaţiei lui Peter Brook: nevoie, dorinţă, efort. Teatrul devine brusc un playground, un „teren de joacă”, fără prejudecăţi, fără inhibiţii şi fără derizoriu, un calcul bine fundamentat, dar care îşi păstrează naivitatea şi simplitatea prezentării. Pe scurt, teatrul e suma curenţilor şi nu diferenţa individualităţilor, teatrul trebuie sa facă bine şi nu să stârnească controverse, teatrul e lupta cu propriile slăbiciuni şi nu evidenţierea forţelor, şi mai pe scurt, „teatrul este viaţă” .

Peter Brook, apropiindu-se de vârsta în care ar putea încăpea cel puţin alte două vieţi, îşi păstrează entuziasmul tinereţii, clar-viziunea şi inventivitatea. E aproape de neimaginat cum încă reuşeşte cu toate armele sale să umple „spaţiul gol” lăsat de gaura neagră a scenei de teatru.

În „Viclenia plictisului”, se construieşte imaginea generică a experienţelor şi învăţăturilor deprinse odată cu trecerea anilor. De la actorii care pentru prima dată s-au împiedicat de public ( „Ce coşmar să le poţi vedea feţele!” ), la conceptul de mişcare uniformă şi neîntreruptă pe scenă pentru a nu induce plictisul, la exerciţiile de antrenare a corpului ca o acordare de instrument ( „Un corp neantrenat e ca un instrument muzical dezacordat – cutia lui e plină de sunete neplacute şi inutile, din cauza cărora nu se aude melodia adevărată.” ), la problema actorului ca artist – diferenţa dintre amatorism şi profesionalism, la timpul dublu la Shakespeare, la asumarea riscurilor căci „nimic nu este definitiv” , şi până la traversarea mapamondului ca o călătorie iniţiatică în vastitatea şi diversitatea artelor scenice.

De asemenea se disting trei categorii ale teatrului, teatrul sacru, teatrul brut şi teatrul imediat. Pe scurt, pentru a nu rupe din magia lecturii, teatrul sacru ar fi „lumea invizibilă care trebuie facută vizibilă”, teatrul brut ar fi „celebrarea tuturor mijloacelor disponibile”, iar teatrul imediat ar sugera animarea subiectului prin cele mai bune mijloace imediate. Improvizaţia de asemenea e împărţită în: improvizaţia cu libertate totală a actorului şi cea în care se impun anumite elemente.

În „Peştişorul de aur” se stabilileşte analogia şi diferenţa dintre pescar şi teatru, dintre năvodul aruncat cu ştiinţă şi cules cu noroc, şi cel aruncat cu noroc dar care influenţează calitatea peştelui din plasă. Nu se cunoaşte identitatea „peştişorului de aur”, sursa sau cauzalitatea, dar e îndeajunsă existenţa conceptului pentru a trezi întrebările filosofice ale actului teatral, „care este scopul?”, „sunt frazele necesare?”, „ce formă vom lua astăzi?” , etc.

„Fără secrete” , ultimul capitol, vorbeşte despre importanţa seriozităţii, a candorii, a capacităţii de a fi reţinut. A avea secrete nu e o crimă şi nici o desfătare a importanţei pe care ţi-o acorzi, e acţiunea clară a învăţaţilor care îşi împart cunoştiinţele sistematic şi doar celor care le merită. Unul din elementele centrale ale capitolului este „Furtuna”, piesa de Shakespeare pusă pentru a doua oară în scenă de Peter Brook, şi asupra căreia îşi apleacă atenţia pentru a o transforma în instrumentul ideal de relevare a procesului teatral.

„Fără secrete ...” , e un ghid într-o minte sclipitoare, dar uneori „trebuie să străbaţi o pădure şi să te întorci ca să găseşti planta care creştea chiar în faţa uşii tale” pentru a descoperi cu adevărat mrejele artelor scenice, aşa cum a facut-o necontenit Peter Brook, un Paul Ekman al micro-expresiilor teatrale.