Scris de Liviu Szoke • 14 April 2021 • in categoria Lit. contemporana
Filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a reprezentat un moment de cotitură în cinematografia românească, repunând-o pe harta europeană a filmului. Și iată că în anul de grație 2019, fix la 30 de ani de la Revoluție și la doisprezece ani distanță de film, apare o nouă poveste care încearcă să recreeze atmosfera acelor ani tulburi, în special chinuitorul deceniu final, când lucrurile începuseră deja să alunece serios la vale, iar derapajele începuseră să scape de sub control.
În scurtul ei roman apărut la editura Humanitas în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, Corina Sabău abordează o temă foarte dureroasă din perioada comunistă, și anume avorturile ilegale care se înmulțiseră într-un mod galopant în urma faimosului decret dat de Ceaușescu. Unul dintre rezultatele așa-zisei stimulări a natalității? Peste 10 000 de decese ca urmare a acestor avorturi clandestine, în condiții mizere, insalubre, cu șpăgi peste șpăgi și intervenții până în pânzele albe, cu umilințe îngrozitoare la care erau supuse bietele femei care tocmai își dăduseră seama că sunt obligate să păstreze copilul, cu arătat cu degetul indiferent de rezultatul „operației”, cu stigmatul purtat toată viața și sechelele inerente și așa mai departe.
A fost, probabil, și asta tot o formă de tortură. La fel ca munca în fabrică, descrisă cu ironie amară de către autoare în această poveste, unde șefii de secție sunt un fel de zei pogorâți pe pământ și aproape toate femeile aflate în subordinea lor trebuie să li se ploconească și să se umilească pentru a le intra în grații.
Uf, aș spune multe despre acea perioadă pe care am cunoscut-o doar prin intermediul literaturii și al poveștilor părinților și socrilor mei care au trăit-o în toată hidoșenia ei. Aveam doar șase ani la Revoluție și n-am apucat să mă „bucur” de faptul că toată lumea avea un loc de muncă și bani cu care nu avea ce să cumpere din vitrinele goale ale magazinelor, căci totul se dădea pe rații și pe pile. Dar am avut plăcerea de a-i zgâria suprafața prin intermediul literaturii, iar un astfel de vehicul este romanul de față.
Corina Sabău alege un personaj feminin plin de îndoieli și îl transformă într-o adevărată eroină care îndură cu dârzenie toate greutățile și măgăriile care i se întâmplă. Crescând într-o familie cu un monstru pe post de tată care și-a băgat până la urmă soția în pământ, nici nu e de mirare că personajul nostru nu pare întotdeauna cu toate țiglele pe casă. Violența este o stare de fapt, cruzimea lumii în general nu cunoaște limite, iar când se mai trezește și însărcinată, ei bine, ce-ar fi de făcut mai departe? Când ai deja un copil și nu îndrăznești să-i spui celui pe care îl iubești cea mai tare taină a ta?
Scena avortului ar putea ocupa un loc central într-un film horror. Problema cu regimul acesta opresiv a fost că i-a transformat pe mulți în brute lipsite de orice sensibilitate, că i-a dezbărat de orice fărâmă de umanitate la care te-ai fi așteptat totuși din partea unui seamăn de-al tău. Iar personajul principal al poveștii simte din plin pe propria piele toate aceste aspecte. Drama finală a protagonistei este că a lăsat în urmă cruzimea și brutalitatea din sânul familiei de la sat și a dat peste alta, poate și mai hidoasă, în mijlocul orașului. În încheiere, recitiți finalul. Nu doar o dată, s-ar putea să-i găsiți noi sensuri la fiecare nouă lectură.
„Mă retrag de la fereastră și, cu toate că apartamentul e încins, n-o deschid, nici n-ar ajuta prea mult, n-ar intra decât un nou val de căldură, care intră oricum pe ferestruica de sus, după câțiva pași mă opresc, papucii lipăie pe linoleum, fac prea mult zgomot, doamna Cetină e acasă dimineața pentru că lucrează în ture, ca infirmieră, doamna Misăilă e pensionată pe caz de boală, dacă le ia cineva la întrebări au să se justifice, nici una nu e suspectă, pot să se fâțâie cât vor dimineața prin bloc, privirea mi se oprește iar pe damigeană și pe ligheanele de pe aragaz și mă blochez în cuvântul ăsta, suspectă, dacă cineva ar zări pentru o clipă bucătăria n-ar avea nici o îndoială, intri în cabinet doar dacă juri că nu vrei să mă prostești, așa i-a urlat Gherghinei doctorița de la ea din sat, Gherghina avea un junghi și când a ieșit asistenta și a văzut-o încovrigată de durere a chemat-o pe doctoriță, și doctorița, de față cu toată lumea, a urlat la ea, vă băgați prostii în uter și apoi mă luați de proastă, degeaba s-a dovedit a fi o banală apendicită, ar fi fost degeaba și dacă Gherghina ar fi pus un afiș la panou, la primărie, că în cele din urmă a fost operată de apendicită, bănuiala doctoriței a fost mai puternică decât povestea ei și s-a răspândit imediat și taică-su tot a omorât-o în bătaie imediat ce s-a întors de la spital fără apendic, iar lumea tot a întrebat-o ce-ai făcut, fă Gherghino, ai făcut prostii și ai vrut să scapi de el, ca bărbat îți permiți orice fel de junghi, dar ca femeie un junghi înseamnă că n-ai fost cuminte și de mică toată lumea te pândește să te ardă, iar tatăl te arde primul și îți spune că o să ajungi ca mă-ta, și e clar că nu e de bine chiar dacă nu prea înțelegi ce înseamnă asta, o s-o dai în bară și primul pe care urmează să-l faci de râs este el, tatăl, și îl crezi, dinții lui galbeni dau credibilitate cuvintelor și până ajungi să te dezmeticești îi justifici bătaia, doar știi că tu și mama ta sunteți supuse greșelii, iar greșelile pândesc de peste tot.”
Copyright ©2011 Bookblog.ro