Titlu: Sfoara de întins rufe
Autor: Alice Popescu
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 72
ISBN: 978-973-1989-29-7

Purtând un titlu foarte feminin, trimițându-ne în background cu gândul la un întreg câmp lexical al feminității elementare, una transpusă în obiecte (albia, cratiţa, lingura, casa, grădina, albiturile etc.) volumul de debut al poetei Alice Popescu se intitulează simplu şi eficient Sfoara de întins rufe. În ce mă priveşte, l-am asimilat cu exerciţiul rememorărilor pe care îl practicăm fiecare ins, într-o mai mică sau mai mare măsură. Ne actualizăm aduceri-aminte, le reciclăm şi pe destule dintre ele le clătim în apa uşor clorotică a minţirii de sine, a idealizării şi apoi le aşezăm la uscat pe o… sfoară, să zicem. Le contemplăm curate, limpezite, apoi le împăturim şi le închidem în dulapul secret al sinelui.

Un volum igienic, prin urmare. Feminin şi onest, în care sfoara nu mai semnifică ştreangul de gât al generaţii lirice 2000, cea care nu se fereşte defel de tema sinuciderii, ci, dimpotrivă, poemele autoarei se transfigurează într-un fir ariadnic care conduce spre limpezirea de sine.

Tema unui anumit ,,en plein air’’, a ferestrei dechise spre lume, asumarea unei seninătăţi discrete mi-au amintit pe alocuri de Andra Rotaru, o altă poetă contemporană care agreează şi ea teme similare. Dar vocea poetică a lui Alice Popescu nu reprezintă numai atât, ea presupune şi asumarea unor dureri şi pierderi. Ca la o întreagă literatură scrisă de femei, şi aici apar inserţii ale conştiinţei unui corp dureros, ultraprezent, mic mausoleu al traumelor cicatrizate:

,,visele îmi mor în braţe,
ca nişte soldaţi necunoscuţi,
frica mi se depune pe oase,
lucrurile pe care le-aş fi putut spune, dar
nu le-am spus
au crescut în carne
şi se extind precum chisturile, tot mai dureroase.’’

Meritul unui eu feminin care se aşterne într-un poem este acela, iată, al conştiinţei corporalităţii. Poetelor de tipul lui Alice Popescu le reuşeşte foarte bine înţelegerea de sine, răscumpărată prin supunerea la o analiză atentă a propriului corp. Cu adevărat, sentimentele noastre, de la cele bune la cele rele, lasă urme în trup şi poate îmbătrânirea provine nu atât de la cernerea timpului precum o pudră fină, ci de la tristeţile şi pierderile care ne alcătuiesc. În tot acest timp, ,,Doar aerul e lipsit de durere. Şi apa care şterge totul.’’ Subliniez şi responabilitatea cu care poeta şi-a publicat acest volum subtil. Iată un fragment de artă poetică personală atestând că vreme de două decenii Alice Popescu nu şi-a permis luxul interior de a scrie poezie, probabil dintr-o accentuată exigenţă de sine.

,,Am făcut ce trebuia să fac
Douăzeci de ani
Am hrănit tăcerea până ce ea a crescut tot mai mare
Mai mare şi decât mine şi decât lumea
Ca un copil diform…’’

• Plusuri

  O lirică interesantă şi echilibrată.

• Minusuri

  În unele poeme, am fi aşteptat mai mult spectacol al formulelor textuale.

• Recomandari

  Degustătorilor de poezie contemporană in corpore.