Titlu: Plimbarea
Autor: Attila Bartis
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Marius Tabacu
Numar pagini: 248
ISBN: 978-973-46-1008-2

Tentaţia când am descoperit titlul Plimbarea pe raftul librăriei mi-a fost să o consider o carte calmă şi profundă, limpede şi neoproustiană. Prezentarea copertei îmi susţinea aceeaşi speranţă. De la prima pagină, romanul numai calm şi limpede nu se putea considera, aşadar mă înşelasem. În schimb, deţinea o profunzime abisală la care n-am ajuns nicidecum după o primă lectură. Dacă mă întrebaţi, vă voi răspunde sincer că Plimbarea nu este pentru …plimbări în parc sau pe faleză. Este o carte grea…de sens, care o dată încheiată te trimite la recitire, back spre prima pagină. Fericiţi cei care au epuizat-o simbolic din prima, căci eu ,deşi mă laud cu multe exerciţii de lectură, n-am reuşit. Attila Bartis este genul de scriitor care se pretează perfect la concepţia barthesiană a întâlnirii intime în text între un autor şi un cititor. Iar erotica acestei întâlnirii semnifică, nota bene, exact implicare completă, tocmai ce pretinde aprioric erosul.

Bartis scrie pentru sine şi doar pentru cei care au o disponibilitate totală de a citi şi de a înţelege. Am constatat de la primul rând că am descoperit un scriitor original al secolului XXI, cartea sa fiind alcătuită concentric şi invitându-mă să revin ca să mă apropii de centru. O lectură superficială şi intolerabilă în economia cărţii ar semnifica o forţă centrifugă care ar expulza cititorul în afara textului. Autorul însă reclamă de la cititorii săi disponibilitate totală, ca şi cum ar fi de dorit să citim la fel de intens precum trăim, iar pentru aceasta îşi dirigează textul greu de simboluri într-un mod centripet.

Attila Bartis susţine deopotrivă , prin tot ce scrie, principiul clasicizat, dar atât de preţios al libertății de creaţie a artistului. Îşi asumă libertatea de a scrie pentru a mărturisi despre o copilărie violentată de Istorie, de reziduurile războiului şi de imaginile sângeroase ale Revoluţiei maghiare din 1956. Un copil orfan, etern orfan, relatează scene atroce, paradoxale, fotografice. Peste toate pluteşte batjocura lui D-zeu, mirosul cadavrelor în descompunere, absurdul şi moartea. Viaţa este concepută incorigibil ca „un balet prin mocirlă”, sintagmă semnificând şi relaţia artei cu realitatea. Copilul creşte, structura cărţii se dovedeşte a fi de bildungsroman fotografic, toţi bătrânii din jurul său mor, iar în final copilul se dovedeşte a fi o „ea” supusă unui viol istoric.

Relaţia titlului cu tema copilăriei furate şi ciopârţite este una antitetică. Vasăzică, viaţa nu e o plimbare lejeră şi nu-i poţi stăpâni direcţia. Atunci când Istoria invadează sovietic Estul, din nou supravieţuirea se face prin cele artistice, în cazul de fată prin fotografie şi pictură. Nu este chiar viaţă aceasta, dar se poate trăi „şi aşa”, cu o expresie a autorului. Supravieţuirea şi trauma sunt motoarele existenţei în toată efemeritatea sa. Felul neodecadent în care îşi concepe Bartis scriitura îi particularizează cărţile şi le face instrumente de disecţie cu scop artistico-terapeutic. Plimbarea nu generează o lectură uşoară, ci una abisală, profund implicată şi se insinuează în mentalul oricărui cititor într-un mod furtiv, inconfortabil.