Pieziş e doar prezentul

Titlu: Jurnal pieziș
Autor: Dan C. Mihăilescu
Rating:

Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-50-3765-9

Idependenţa e mai degrabă o stare de spirit. Dar pare-se că suntem subjugaţi unui maestru păpuşar în aţele căruia ne încurcăm, unii mai strâns decât alţii. Singura evadare din nodul destinului e facilitată de buna noastră credinţă lucrând ca un ac de broderie în nişte degete dibace. Dan C. Mihăilescu de asigură de onestitatea sa. Să-l ascultăm!

Mă aflu oarecum într-o postură ce m-a surprins iniţial. Probabil că voi rămâne surprins până la final şi încă ceva după. Mă aflu oarecum faţă în faţă (sau mai degrabă faţă în carte) cu un Cineva căruia îi port respect şi în faţa căruia mă plec. Nu mi-am imaginat că aş fi ajuns să „vorbesc” despre cartea unui om care vorbeşte despre cărţile altor oameni. Oricum m-am decis să o fac, ca şi cum ar năvălii turcii peste mine şi doar atât mi-ar rămâne de făcut.

Şi iată cum i s-a întâmplat domnului Mihăilescu să adune cele mai interesante, captivante şi extrovertite articole din Dilema Veche între coperţile unei cărţi sub numele de Ce mi se-ntâmplă şi subintitulată Jurnal pieziş. Se preconizează încă de la început o călătorie într-un prezent continuu a unui voiajor umil, a unui cititor ambulant, a unui cvasi-antropolog fascinat, cu prea multe scrupule şi de-a dreptul aflat în plonjonul compulsiv de a scrie sub paranoia unei apoplexii personale şi în cele din urmă naţionale.

Să începem cu dezgustul. O critică blândă adusă societăţii, educaţiei şi vieţii culturale din România, dar atinsă poate din loc în loc de o sclipire încă neşlefuită – dacă regula rămâne legată de un aruncat „mie-mi place Hitler!” a unui tânăr sibian acneic necunoscător a Mein Kampf-ului, excepţia rămâne legată în cunoscătorii lui Salinger, Eliade, Hesse, Zadie Smith, Veterany ş.a.

„Dă-i în mă-sa pe toţi, că toţi mint şi fură. La ce bun? m-am săturat, nu mai cred în nimic, ţară de rahat, toţi ăia buni au plecat şi pleacă. Se-alege praful de tot.”, vechea lege a lui Trahanache junior pe care nu m-am putut abţine să nu o repet, plesnindu-mă de-a dreptul cu actualitatea ei.

Dar Dan C. Mihăilescu propune o altă perspectivă, căci nouă nu e, cumva o soluţie la o Românie de azi pe mâine, de pe-aici şi mai mult de pe dincolo, o Românie consumată de depresie, falimente, catastrofism, mi-se-rupism şi de o lipsă de Dumnezeu sau de o nepăsare a acestuia. Negativismul vocii sale se mai răsfrânge din articol în articol ca un bâţ de stejar uscat şi rupt în bucăţi cât lungimea degetului aruncate apoi deasupra unui foc purificator. Totuşi, de fiecare dată loveşte pozitivismul, cioranismul debusolat, optimismul puţin peste mână şi seninătatea dezarmantă a autorului care spală „păcatele” şi lasă loc de altele noi.

Şi de ce n-am zis nouă când a venit vorba de perspectivă, căci ea a mai fost propusă de Radu Paraschivescu în „Ghidul Nesimţitului” sau de Andrei Pleşu în „Despre frumusetea uitată a vieţii” şi alţii, desigur. Dar încă un partizan al ideii de bineţe sufletească, moralitate ca punct de reper şi frumuseţe intelectuală clar că nu strică. De un iubitor de teatru românesc, de film băştinaş şi de literatură autohtonă nu te poţi lipsi niciodată.

Interesantă cade totuşi definiţia criticului literar român: „Tratat, de regulă, ca un prestator de servicii PR-istice, bietul recenzent e strivit fără milă sub un morman de bucoavne, ori, dimpotrivă, sadic pisălogit întru obligatoria hermeneutică a opului considerat de autor drept chintesența înțelepciunii universale.”, o condiţie existenţială depăşită de domnul Dan C. Mihăilescu după devenirea sa „întru-vedetă” odată cu emisiunea „Omul care aduce cartea” şi cu întrebările inoportune în situaţii itempestive ca : „Nu sunteţi cumva dumnevoastră omul cu cartea ?”

Fiind absolut necesar să termin într-o notă pozitivă, v-aş îndemna să repetaţi la crăpatul zilei sintagma mihăilesciană: Să mă tot îmbolnăvesc de frumuseţi perverse!

Şi fiind conştient că asta e doar o posibilitate şi nu o certitudine, ţin să urez îmbolnăvire grabnică şi de lungă durată celor ce o zic şi domnului Dan C. Mihăilescu care a zis-o primul.