Titlu: Nouă povești muzicale
Autor: Tiberiu Soare
Rating:
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 255
ISBN: 978-973-0-28193-4

Volumul Nouă povești muzicale întrunește trascrierea conferințelor din seria „Vorbe despre muzică și muzicieni”, organizate de Fundația Calea Victoriei și susținute de către dirijorul Tiberiu Soare între 2014-2015, la Teatrul Odeon.

Am citit această carte într-o perioadă croită parcă pentru așa o lectură. În plină stare de urgență, când o lume întreagă se încuia, volens, nolens, în case, cu ochii adesea lipiți de cifrele și prognozele de pe canalele de știri, am vrut să mă desprind de mesajul stacojiu BREAKING NEWS. Am ales cartea și pentru că eram, de multă vreme, curioasă în privința ei, dar și pentru că lectura a coincis cu ofertele numeroaselor instituții culturale de pe întreg mapamondul, care au transmis sute de spectacole de teatru, operă sau muzică simfonică. Pentru că Nouă povești muzicale este, în esență, un set de cărți poștale expediate parcă dintr-un trecut în care compozitorii și dirijorii pe care astăzi îi vedem doar pe coperți și programe, călcau încă printre noi, nimic mai potrivit decât să le citesc cu fundalul muzical în acord perfect.

Metropolitan Opera

„Muzicienii din poveștile lui Tiberiu Soare experimentează, iubesc, suferă, dansează, au eșecuri, sunt celebri, sunt proprii lor manageri, sunt freelanceri, sunt aplaudați, dau faliment, se îmbogățesc, trăiesc intens (...)”, scrie Sandra Ecobescu, Președintele Fundației Calea Victoriei, pe coperta patru. Din niște chipuri zugrăvite cu gravitate în manualele de muzică sau pe husele discurilor de vinil pe care le păstrez în bibliotecă (fiindcă sunt privilegiată și pick-up-ul din copilărie încă funcționează), titanii compoziției și dirijării devin personaje vii, care se mișcă în societăți diverse, care-i îndrăgesc sau îi detestă, care îi susțin sau le pun piedici – și astfel, acele chipuri ajung să se îmblânzească, iar muzica lor, explicată cu meșteșug, capătă sens.

Ce povești regăsiți între coperțile cărții dedicate Celor de departe? De la „Barocul în muzică: Dantelă și oțel”, trecând prin „Sublima revoluție” inițiată de Beethoven și prin „Mari compozitori ruși”, cuprinsul se încheie cu „Fenomenul muzicii contemporane și relația dintre compozitor și dirijor”. Mărturisesc că unul dintre capitolele mele favorite este tocmai primul, cu un titlu foarte potrivit. M-a purtat printr-o istorie plină de sens și miez a baletului, așa cum a fost înțeles și dezvoltat la curtea regilor Franței; a menționat intervenția frecventă a supranaturalului în operele franceze și mi-a clarificat, dacă mai era necesar, că lumea a avut mereu nevoie de povești. Mai mult, a completat geografia barocului cu originile germane, unde lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum par. Spre exemplu, Georg Friedrich Händel, „(...)german, născut la Halle, organist și compozitor în slujba ducelui de Hanovra. Acesta devine, ca urmare a mișcărilor politice din Regatul Unit, Rege al Angliei. Și, ce să vezi, Händel ajunge compozitor englez! Încă există dispute în ceea ce privește revendicarea acestui compozitor, pentru că Händel și-a scris majoritatea capodoperelor în Anglia, la Londra, pe texte în limba engleză.” Voi știați asta? Cu siguranță, eu nu.

Care este povestea mea preferată? Așa cum nu mă voi sătura să repet, mi-au plăcut toate. Chiar și stilul narativ al dirijorului Tiberiu Soare se modifică subtil, în funcție de muzica și de compozitorii despre care este o poveste sau alta. Cu toate acestea, om sunt și eu, și aleg să scriu mai mult despre capitolul dedicat lui Mozart – poate tocmai pentru că, înainte de a-l citi și de a viziona (ce potrivire!) câteva spectacole de la Metropolitan Opera of New York, nu prea îi înțelegeam stilul și nici opera nu i-o gustam în mod deosebit. Era doar „tipul ăla care-a compus Fur Elise”, dacă vreți.

The Met a avut, pe lângă inițiativa de a prezenta, în regim de streaming gratuit, spectacole din portofoliul său, și dorința de a adăuga o componentă educațională. Astfel, în fiecare miercuri lansa un nou spectacol pe care studenții interesați de scenografie, costume sau alte aspecte specializate îl primeau la pachet cu un calup de informații utile despre realizarea elementelor constructive. Sinopsisul (în limba engleză) celui mai impresionant spectacol văzut de mine se regăsește aici și este vorba despre Flautul fermecat al lui Mozart.

Capitolul „W. A. Mozart: Alchimia sunetelor” detaliază legătura dintre această operă și apartenența compozitorului la francmasonerie. Tiberiu Soare ține să sublinieze că, pe atunci, „(...)francmasoneria era o societate care încerca să răspândească idealurile iluminismului și ale raționalismului.” Spre exemplu, interesul lojelor masonice față de ezoterism, ocultism și magie; subliniază chiar că până și Newton, deși nu era mason, „(...)se ocupa în paralel de cabală și de alchimie.” Introducerea are ca scop să explice elementele de supranatural care se regăsesc în operă și care, de altfel, sunt desprinse din mitologii orientale și au un farmec aparte. Aflăm și că Flautul fermecat a avut premiera cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Mozart și că i-a adus venituri considerabile. Practic, fostul copil-minune a decedat chiar când începuse să își revină din punct de vedere financiar, să își plătească datoriile și să își poată din nou întreține familia. 1791 fusese anul în care, în sfârșit, îi reveneau drepturile din operele publicate și din spectacole.

„E foarte interesant cum nicio operă în istoria genului nu are o asemenea răsturnare de situații și de caractere ca în Flautul fermecat (...). Regina Nopții este unul dintre personajele care suferă această transformare. (...)cântă această arie care, la vremea respectivă, a făcut senzație, fiind considerată drept ceva dincolo de omenesc. Există soprane în lume care și-au făcut cariera bazându-se pe rolul Reginei Nopții(...)</i>.” Așa am aflat că, în anii 1970, au fost lansate sondele spațiale Voyager 1 și Voyager 2, care, la vremea conferințelor, se aflau „undeva către centrul Galaxiei.” Acestea conțin saluturi în numeroase limbi, formule matematice și alte dovezi ale existenței civilizației noastre, pentru cazul în care o altă civilizație ar intercepta aceste sonde, iar „printre lucrurile aflate acolo se găsește și o înregistrare cu aria Reginei Nopții din actul întâi, în interpretarea Eddei Moser, care străbate noaptea spațiului interstelar.” Iar dacă nu știți ce să căutați mai întâi pe Google (informații despre localizarea actuală a sondelor Voyager sau aria interpretată de Edda Moser), vă sugerez mai jos un link de YouTube unde puteți asculta celebrele staccato-uri în interpretarea a nu mai puțin de 20 de glasuri de soprane diferite.

Există și povești amuzante în carte? Desigur. Delicioase chiar. Vă amintiți că am menționat Fur Elise, o bucată faimoasă, compusă de Beethoven? Ei bine, este o greșeală de tipar! Aflăm de la Tiberiu Soare cum că, în perioada în care a scris această piesă, compozitorul german era îndrăgostit de o tânără pe nume Therese Brunswick. Piesa era menită să-i acompanieze cererea în căsătorie, într-o seară în care fusese invitat la cină de familia ei. Emoționat, Beethoven „servise o doză prea mare de curaj”, iar când a sosit momentul, nu a mai avut dispoziția necesară să o interpreteze și i-a lăsat-o fetei, cu dedicația rapidă Fur Therese (Pentru Therese). Foaia a rămas ani și ani în posesia ei, iar când a fost găsită, după deces, s-a stabilit că era scrisul compozitorului, și fiindcă nu mai avea o calitate grozavă, numele intuit a fost Elise – „chiar dacă Beethoven nu a cunoscut în viața lui nicio Elise.”

Mi-au plăcut și anecdotele despre Berlioz, despre Wagner și mai ales referirile la Gustav Mahler, descris de autor drept un compozitor care nu este nici pe departe agreat de toată lumea. În capitolul dedicat lui, Tiberiu Soare devine personal și împărtășește multe din propria experiență.

În 1999, „(...)eram capabil să analizez o partitură, dar nu știu cât eram de capabil să o dirijez, la vremea aceea. Iar Gustav Mahler era piatra de care mă poticneam, singurul blocaj pe care îl întâlneam. Atunci mi-am spus că am o singură soluție: mi-l aleg la lucrarea de licență.” Urmările sunt vizibile și mai ales citibile, pentru că explorarea Simfoniilor lui Mahler din perspectiva autorului este atât de sinuoasă și de completă/complexă, încât am căutat de îndată bucățile cu pricina, fiindcă nu le ascultasem și nu eram familiarizată cu munca lui.

Puteți asculta Mahler gratuit pe Spotify.

• Plusuri

  Cartea este „tobă” de informații, dense și variate, din domenii mai mult sau mai puțin așteptate. Sunt întrețesute atât de limpede, încât este imposibil să te încurci sau să nu înțelegi ceva de îndată. Transcrierile au fost clar adaptate pentru lectură.

• Minusuri

  Singurul regret pe care îl am este că nu am putut participa la aceste conferințe „la timpul lor.” Cine știe, poate că Fundația Calea Victoriei se va gândi să organizeze o serie asemănătoare, într-un viitor apropiat, chiar și online.

• Recomandari

  Pentru cei care vor să înțeleagă mai bine oamenii din spatele muzicii, dar și ce presupune să fii dirijor, de ce este atât de dificil și cât trebuie să studiezi și să înțelegi pentru a ajunge la un nivel la care să poți „ataca” și cele mai complexe bucăți muzicale.