Moştenirea Eszterei
Scris de Mihaela Butnaru • 21 June 2010 • in categoria Lit. clasica si moderna
0 
Autor: Sandor Marai
Rating: 
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2006
Traducere: Anamaria Pop
128 pagini
ISBN: 973-669-247-7
(ediţia în limba engleză)
"M-am liniştit dintr-odată (...) ştiam că Lajos sosise, pentru că nu putea să facă altfel, iar noi îl întâmpinam, pentru că nu putem să facem altfel, şi că totul este îngrozitor, neplăcut şi inevitabil atât pentru el, cât şi pentru noi."
Chiar dacă din punct de vedere estetic această carte este o bucurie, să citeşti drama pe care o descrie este îngrozitor, neplăcut şi inevitabil. E greu să întrerupi lectura, chiar dacă, de fapt, nu este nimic palpitant de urmărit. E greu de lăsat deoparte, chiar dacă este o carte rece, care nu încearcă să îşi seducă cititorul sau să il ţină captiv într-o poveste.
În Moştenirea Eszterei, Sandor Marai scrie despre o poveste de dragoste recuperată după douăzeci de ani, însă nu tocmai genul de dragoste cu care ne obişnuiesc filmele şi romanele roz patinate. Relaţia dintre Ezster şi Lajos este un amestec de trădări şi umilinţe, o bufonerie jucată de cel din urmă, care cere şi obţine de la ea tot ce vrea. In acelaşi timp, pentru Eszter teatrul şi înşelătoria iubitului au ceva implacabil, "trebuie să se întîmple", sunt, poate, chiar dovezi că iubirea lor este veşnică. Revenirea lui Lajos ii va cere Eszterei dovada definitivă: să îi cedeze lui ultimul lucru care i-a rămas, casa în care stă.
Am citit Moştenirea Eszterei ca pe romanul tragic al unei iubiri neîmpărtăşite. Alunecarea Eszterei pe panta aceasta, care nu duce nicăieri, este povestită de ea însăşi cu mîndria, chiar aroganţa celui înfrînt, care nu poare recunoaşte că a fost păcălit. Poate că aceeaşi vocaţie de învinsă o izolează pe Eszter într-o viaţă goală, rece, în aşteptare. Paradoxal, chiar Lajos, cel care profită de sentimentele ei, chiar el pare să readucă sensul, să aducă, prin jocul său, concretul în lumea îngheţată a Eszterei. Cu toate că pragmatismul său este văzut de naratoare într-o lumină mult prea blîndă, Lajos pare singurul personaj viu într-o carte a figurilor de ceară. Te face să te întrebi dacă nu cumva este viu fiindcă este profitor şi egoist - cere o reîncadrare a ceea ce ştim despre dragoste, despre altruism şi fericire.
Intre aceste personaje situate la poli opuşi în ce priveşte moralitatea, decenţa şi felul de a iubi nu este nevoie să stea o poveste prea complicată. Sandor Marai păstrează atît firul narativ, cît şi stilul simple, clare, limpezi. Este şi ceva imobil în confesiunea Eszterei, ceva împietrit, care respinge reacţiile emoţionale ale cititorului, ceea ce, mi se pare, accentuează interesul estetic. Moştenirea Eszterei este o realizare stilistică: limpezimea, precizia sunt de apreciat, la fel ca şi reuşita lui Sandor Marai de a pune sub lupă tot ce-i omenesc, de la dragostea necondiţionată pînă la fuga laşă.
Scris de Mihaela Butnaru
Categorie: Lit. clasica si moderna | Autor: Sandor Marai | Editura: Curtea VecheCiteste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
-
Mihaela Butnaru spune:
Şi eu cred că avem multă literatură din care să învăţăm. Bună întrebarea ta…
-
-
Cristian Sîrb spune:
O recenzie ca un cântec de leagăn! Mângâietoare, după frisonul lecturii lui Marai.
-
cristian.sirb spune:
Chestia aia cu tehnologia mă macină È™i pe mine de ani de zile, încă de pe când maxima tehnologizare de care mă bucuram era un dublu radiocasetofon. Atâta progres tehnic nedublat È™i de câÈ™tiguri spirituale, de un plus de bunătate, de omenie, mă face să mă întreb cu bun simÈ›: cui foloseÈ™te? La ce naiba foloseÈ™te? În afară de aceea că aduce pe lume noi specii de oameni, appleizati, smsmintiÈ›i, blogoliÈ›i de conÈ›inut.
-
anca giura spune:
Oau, nu sunt singură pe insulă!…Mă declar satisfăcută că şi pe voi vă preocupă.
Pe măsură ce ecranele aparaturilor nostre sunt tot mai strălucitoare, ochii noştri devin tot mai goi de înţelesuri…
Oglinzi şi… oblinzi.
-
anca giura spune:
“oglinzi şi… oglinzi“
sau “ogl-inzi şi orb-inzi“. Mi-a ieşit cam din greşeală şi viteză, dar merge, nu? :)
-
-
-
Mihaela Butnaru spune:
Poate e o greÈ™eală să credem că un prăjitor de pîine care vorbeÈ™te (ceea ce ar putea fi o definiÈ›ie bună pentru un laptop) ne face mai buni. Stă omenia într-un anume tip de cultură?
-
anca giura spune:
Nu, nu stă, Mihaela. Omenia este o generozitate a inimii, o conditio humana, o înţelepciune a sufletului. Nu ţine de cultură. Când întâlnesc oameni de omenie( exact aceasta este expresia din limba română, sfidând pleonasmul, să nu uităm), mi se pare că viaţa e atât de frumoasă. Îi întâlnesc rar, dar îi mai întâlnesc… încă. Încă?!!?
Pe mine recent m-a omenit cu ajutor şi vorbe bune o femeie cu opt clase aşa cum n-au făcut-o alţii umblaţi şi şcoliţi…Nu, omenia nu ţine de cultură, nu ţine de gradul de instruire. E mai presus.
-
Mihaela Butnaru spune:
Din fericire e mai presus. Altfel, ar fi existat deja un automat pentru asta :) Sigur, eu glumesc, doar că nu mi se pare că avansul în ce priveşte cunoştinţele e secondat de unul afectiv…şi nici nu cred că ar trebui. Evoluţia sentimentală? Prefer să nu o văd. Nu de alta, dar s-ar putea să ne descoperim toţi precum Lajos, pragmatici şi şarlatani. Oricum pare o stare „mai†adaptativă în lumea noastră.
-
-
cristian.sirb spune:
Nu a zis nimeni că ne face tehnologia mai răi! De unde apăru È™i concluziunea asta? Am zis, în schimb, că technologia NU ne face (chestiune vizibilă cu ochelarii liberi), până acum, mai buni.
Or, dacă ea ne serveÈ™te doar drept cârjă È™i eventual drept cale către tâmpire, din nou, la ce dracu foloseÈ™te să ne înconjurăm de aparatură? Dacă e să ne fie slugă, să rămână aÈ™a, slugă, însă, iată că sclavii îi suntem noi. Mda.
Chestia cu prăjitorul e căzută din ceriu.
anca giura spune:
21 June 2010 | 8:56 am
Voi căuta cartea. Şi o spun foarte răspicat: multe ne învaţă literatura despre viaţă. Iar dragostea e segmentul acela foarte important din viaţă, nu-i aşa? Observăm în jur atâtea relaţii fără reciprocă dăruire încât mă întreb de ce nu progresăm emoţional măcar pe măsura updatării tehnologice?