Titlu: Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane
Autor: Jared Diamond
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Mircea Ştefancu, Teodor Fleşeru
Numar pagini: 469
ISBN: 978-973-724-142-9

(în limba engleză)

Când m-am apucat de citit Viruşi, arme şi oţel (Soarta societăţilor umane) , m-am temut să nu dau peste pseudo-mistere ale istoriei, exploatate cu îndemânare astfel încât să atragă şi să menţină în suspans chiar şi cititori ocazionali. N-a fost însă cazul, fiindcă Jared Diamond oferă în acest volum câştigător al Premiului Pulitzer în anul 1998 o analiză lucidă, solidă, ticsită cu informaţii şi totodată argumentată, a unor elemente pe care autorul le consideră că au fost tratate insuficient de istorici.

Una din părţile bune când scriu o recenzie la un volum de non-ficţiune este că nu trebuie să-mi fac probleme legat de spoilere, stricându-vă plăcerea lecturii. Astfel, în cazul acesta, pot să vă dau mai multe detalii despre subiectele tratate în carte.

Negând că istoria este ”doar un şir de evenimente nenorocite”, o discuţie pleacă de la experienţa autorului în Noua Guinee unde studia evoluţia păsărilor ca biolog. Cu mai bine de 200 de ani în urmă, băștinaşii din Noua Guinee încă foloseau unelte de piatră. Coloniştii au adus cu ei diverse bunuri, ”de la topoare de oţel, chibrituri şi medicamente la îmbrăcăminte, băuturi răcoritoare şi umbrele”. Autorul detaliază discuţia cu un localnic, care îl întreabă de ce coloniştii au dispus de atâtea bunuri în momentul sosirii lor în Noua Guinee, în timp ce strămoşii lui aveau atât de puţine. O întrebare extrem de simplă, dar cu un răspuns dificil, complex, la care autorul încearcă să răspundă pe parcursul cărţii. Practic, întrebarea esenţială a cărţii ar putea fi: ”De ce s-a derulat istoria în mod diferit pe continente diferite? ”

Primul capitol al volumului conţine detaliile esenţiale ale evoluţiei umane şi ale istoriei, începând de la ”desprinderea noastră de maimuţe”, trecând prin urmărirea traseelor ”răspândirii oamenilor de la locurile de origine din Africa până în cele mai îndepărtate colţuri ale celorlalte continente” şi terminând cu ultima era glaciară de acum aproximativ 13 000 de ani.

Întâlnirea popoarelor de pe continente diferite a fost pentru mine una din cele mai interesante părţi ale volumului. Dacă aţi văzut filmul 300 şi vă aduceţi aminte de scena în care Xerxes este adus pe o platformă, purtat de supuşii săi în faţa lui Leonidas şi vi s-a părut că în film se ”exagerează”, ar trebui să citiţi puţin despre capturarea împăratului incaş Atahuallpa de către conchistadorul spaniol Francisco Pizarro. Este redată relatarea unui participant la respectiva confruntare: spaniolii, un grup de 168 de soldaţi au confruntat o armata de aproximativ 80 000 de oameni, nimicind câteva mii de incaşi fără a înregistra pierderi. Monumentală descrierea sosirii lui Atahuallpa, într-o lectică având muchiile de lemn placate cu argint. Lectica era purtată pe umeri de către 80 de căpetenii, ”toţi în veşminte de un albastru intens”, iar 2000 de incaşi mărşăluiau în faţa împăratului ”îndepărtând paiele de pe jos şi măturând drumul”. Capturarea lui Atahuallpa se va dovedi decisivă în cucerirea imperiului incaş de către europeni. Sunt analizate motivele succesului lui Pizarro şi factorii care au dus la colonizarea de către europeni a Lumii Noi. Printre motivele succesului lui Pizarro se numără ”tehnologia militară bazată pe arme de foc”, cai şi arme de oţel (comparativ, incaşii aveau armuri din piele, bâte sau praştii), precum şi bolile infecţioase aduse de către coloniştii europeni şi faţă de care amerindienii aveau imunitate redusă.

Un spaţiu vast este de asemenea alocat şi producţiei de hrană, fiind considerat cel mai îndepărtat element care a dus într-un final la dezvoltarea factorilor care i-au dat lui Pizarro avantajul major în confruntarea cu incaşii.

Partea a III-a a cărţii porneşte cu evoluţia viruşilor ”caracteristici populaţilor dense” şi aducând în discuţie faptul că viruşii eurasiatici au ucis mai mulţi amerindieni şi non-eurasieni decât armele eurasiatice. Nu este ignorat nici lanţul cauzal care a dus de la producţia de alimente la inventarea scrierii.

Partea a IV-a aduce nişte studii de caz – (Australia, Noua Guinee), unul din subiectele foarte interesante abordând motivele pentru care aborigenii australieni au rămas la stadiul de vânători-culegători, chiar dacă majoritatea populaţiilor din zona Noii Guinee au devenit producătoare de hrană. Mai puteţi citi despre istoria Africii subsahariene, alături de asemănările şi contrastele cu istoria Lumii Noi.

Cartea devine pe alocuri mai greu de citit nu datorită stilului (care este foarte accesibil, un lucru bun în cazul lucrărilor de acest gen), ci datorită nivelului uriaş de informaţii oferit cititorului, iar unele note cred că ar fi fost absolut necesare în înţelegerea unor paragrafe. În lipsa lor, a trebuit, de exemplu, să caut explicaţii legate de cultivarea de ”taro” şi ”igname”, termeni necunoscuţi mie (care fac referire la unele plante cultivate în special în regiunile tropicale).

Volumul oferă o lectură interesantă fără doar şi poate, însă e nevoie de un bagaj enorm de cunoştinţe pentru a asimila cum se cuvine un volum ca acesta. Totuşi, eu unul prefer argumentele uneori subiective ale lui Diamond argumentelor care atribuie şansei dezvoltările diferite ale societăţilor umane pe glob. Poate alte persoane, cu o pregătire mai adecvată decât a mea, vor găsi de cuviinţă punerea la îndoială a unora din argumentele autorului, însă încercările de asemenea anvergură de a răspunde la întrebări importante nu au niciodată un drum lin şi un răspuns simplu.

Scris de Ioan Todoran