Titlu: Tristeţile unui american
Autor: Siri Hustvedt
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Veronica D. Niculescu
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-46-3340-1

O carte rece şi lipsită de pasiune despre memorie, doliu şi împăcare.

Cumpără titlul în engleză

Tristeţile unui american este povestea doliului lui Erik Davidsen, un psihiatru newyorkez, care se regăseşte, după moartea tatălui, în faţa unui trecut cenuşiu şi a unui viitor incert. Împreună cu sora sa, trecută şi ea recent prin doliul de după moartea soţului, citeşte notele de jurnal ale tatălui, încercând să găsească împăcarea: cu viaţa lor de familie, copilăria, alegerile maturităţii, suferinţa şi pierderea.

În perioada de doliu, naratorul închiriază o parte din casa sa Mirandei, o apariţie neobişnuită, care îl seduce şi-l lasă neputincios în faţa emoţiilor pe care le simte faţă de ea. Erik Davidsen povesteşte cu răceală şi această relaţie, cu un punct de vedere clinic, intelectualizat. El însuşi este subiectul de care se distanţează la fel de mult cum se distanţează de suferinţa surorii sale, de doliul după tată. Singurele momente de conexiune emoţională, aşa cum le transmite naraţiunea lui Davidsen, sunt cele în care comunică cu fiica Mirandei şi cu fiica surorii sale. Expert în a descrie latura afectivă şi a analiza „cutia neagră” a psihicului, naratorul rămîne la un nivel de detaşare. Elementul de thriller pe care îl aduce Miranda este reprezentat de fostul ei soţ, care „fură suflete” prin fotografie, documentând orice aspect al vieţii sale, inclusiv pe bietul doctor Davidsen.

În interviuri şi recenzii, se punctează inovaţia autoarei, anume că vocea narativă este una masculină. Este relevant dacă autoarea e femeie şi scrie „ca un bărbat” sau e bărbat şi scrie „ca o femeie”? Mai e relevant? Pentru mine, mai mult contează dacă istoria povestită are consistenţă, dacă personajele trec de nivelul unor instrumente demonstrative de idei, dacă romanul în general transmite mai mult decât corectitudine în scriere şi lecţii de stil. Din acest punct de vedere, ce ţine de preferinţe personale, pînă la urmă, romanul Tristeţile unui american nu m-a convins că este mai mult decât un exerciţiu de scriere literară. Corect din punct de vedere tehnic, cu un personaj prins într-o dramă de nivel înalt, exerciţiul rămîne aseptic, blocat într-un intelectualism care mie nu-mi transmite nici plăcere, nici interes. Am citit deja prea multe demonstraţii de literatură corectă, adresată unui public cu gusturi fine, pentru a mă mai lăsa captivată de un roman claustrofob, pseudo-psihologic. Obiectiv vorbind însă, aş recomanda acest roman celor pe care îi pasionează analiza fină a conştiinţei, trimiterile la filosofie şi psihanaliză, analiza stilului narativ. Prin urmare, cititori de nivel înalt, cartea asta este pentru voi :)

• Plusuri

  Atenţia la detalii, construcţia romanului

• Minusuri

  N-am crezut că voi ajunge să susţin că hiperintelectualismul e un minus, dar da, acestui roman îi lipseşte echilibrul dintre „ce este” (povestea în sine) şi „despre ce este” (analiza poveştii)

• Recomandari

  După cum am spus, celor care vor analiză, disecţie, un personaj care observă realitatea cu încetinitorul, detaşat de realitate, dar şi de el însuşi.