Dezumanizare de dragul omenirii
Scris de Elena Potocean • 16 October 2012 • in categoria SF/Fantasy
Autor: Frank Herbert
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Ion Doru Brana
Numar pagini: 594
ISBN: 9786065793743
„Ai auzit de animalele care-și retează cu colții laba ca să scape din capcană. Un vicleșug demn de un animal. Omul însă trebuie să rămână în capcană, să îndure suferința și să se prefacă mort, ca să-l nimicească apoi pe cel ce-i amenință întreaga specie.”
Eroul fremenilor a dat greș, nu din lașitate sau incompetență, ci din prea multă umanitate, căci Muad’dib, decât să se întoarcă împotriva semenilor săi, a preferat să se întoarcă împotriva lui însuși. Străpungând valurile timpului, a făcut din viitor și trecut unul și același lucru, aceasta fiind creația lui, întruchipată în fiul său și fiica sa, și lăsată moștenire înainte ca deșertul să șteargă urmele Împăratului-Mesia. Dar, cum „totul se întoarce după o vreme, chiar dacă s-ar putea să nu recunoști forma schimbată în care revine”, Arrakisul le returnează oamenilor un Propovăduitor.
Țesut cu măiestrie în modul caracteristic al întregii serii, pe un fundal caleidoscopic, prin împletirea unui bogat material politic cu o psihologie a religiei copleșitoare, acest volum își are centrul de greutate în explorarea stării de preștiintă a gemenilor Atreides. Ghanima și Leto, personaje ce readuc în atenție tema copilului-geniu, se înscriu în traiectoria construită de Herbert pe calapodul unei teorii evoluționiste mai degrabă de tip lamarckian decât darwinist.
Viața, indiferent că vorbim de cazul particular al unui individ, sau la scară mai amplă de un popor, persistă sub forma memoriei, stocând experiențele sale într-un fel de rezervor subliminal, pentru a putea fi accesate în momentele de cumpănă, când omul se simte prins în capcana universului schimbător. Dar, în mare parte acestea se pierd, specia uită, doar cei născuți cu darul preștiinței, asemeni gemenilor sau mătușii lor, mai au acces la întreaga zestre ancestrală, cu ajutorul mirodeniei putând să inhaleze viitorul, să sfâșie valurile timpului. Cel preștient nu este o ființă singulară ci, mai degrabă, o comunitate. În capul lui se poartă războaie, vieți fără număr își dispută vechile amintiri. Incertitudinile, tentația și teama îl fac vulnerabil în fața posesiunii. Ceea ce îi salvează pe copiii Atreides de stigmatul monstruozității purtat de Alia, este capacitatea lor de a înțelege că atunci „când folosești puterea trebuie să o ții cât mai ușor, dacă te încleștezi de ea, te înșfacă și devii victima ei”.
„Sunt pe nisip, în lumina aurie a zilei, deși nu e soare. Apoi îmi dau seama că eu sunt soarele. Lumina mea se împrăștie sub forma unei Poteci de Aur” este visul lui Leto care se tot repetă prezicînd amploarea rolului pe care îl va avea de jucat în destinul omenirii. Știe că manevrarea viziunilor e ca și cum ai face echilibristică jucându-te de-a Dumnezeu pe sârma suspendată într-un univers instabil, dar e dispus să renunțe la umanitate, conștient că viziunea e o capcană din care profetul nu poate evada decat creându-și propria sa moarte.
Luat separat, valoarea pe care o are Copiii Dunei este indiscutabilă, ca orice fragment ce poartă pecetea Dunei, dar mai ales datorită reușitei lui Herbert de a extinde parametrii de potențial al literaturii SF, realizând o abordare mult mai literară a acestui gen. Însă, prin comparație cu primele două volume, ceva-i lipsește, deși sunt sigură că fiecare reacție dezamăgitoare pe care o provoacă este exact ceea ce intenționase autorul. E ca și cum ar urmări să desființeze povestea, așa cum a făcut cu Muad’dib, pentru a putea face trecerea la ceva diferit. Nici măcar lipsa acțiunii și ritmul greoi în care se parcurge, mai ales prima jumătate a cărții, nu sunt întâmplătoare, universul dunelor fiind saturat de conversații și gânduri, reliefând un aspect fundamental pe care se întemeiază atât religia, cât și politica: „În toate forțele socializante majore veți găsi o mișcare subiacentă care vizează câștigarea și păstrarea puterii prin folosirea cuvintelor. ”
-
Plusuri
Felul în care reușește prin Farad’n să transforme un personaj negativ într-unul care atrage simpatia
Crearea unui cadru perfect pentru nenumărate întrebări filosofice esențiale -
Minusuri
Dezumanizarea personajelor- nefiindu-i stârnită empatia, cititorul își pierde din interes
-
Recomandari
Cei interesați de ciclicitatea istoriei, de teme precum politica și psihologia religiei, vor găsi în universul construit de Herbert o cheie a înțelegerii mecanismelor de consolidare a puterii.
Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
pe mine ma enerveaza ca toti fac pe prostii si nu inteleg cine e nenea Propovăduitorul, desi e cat se poate de clar. parca e un film american – prost conceput ca majoritatea lor – in care scenaristul, regizorul, si care mai e in echipa aia il banuie pe spectator ca fiind cel mai tampit de pe pamant si incearca sa ascunda poanta in vazul tuturor. evident fara succes, ca nu-i film european, ci american, cum am zis. filmele copiilor dunei sunt mai reusite decat filmul mama, ca sa zic asa, si nu neaparat ca-s mai noi, ci ca-s facute inca si mai pe intelesul prostimii. omul nu scrie pentru o elita, ci pentru masa larga de cititori, de unde si pass-ul pe care i l-au dat – ani de randul – cei din tagma, pe vremea aceea fiind inca apreciata atat subtilitatea tehnologica, cat si hardul care conducea catre ceva cat de cat verosimil. herbert se indeparteaza voit de anii nostrii, dar creaza tehnologii magice,steampunkiste, fara legatura prea mare cu realitatea teoretica. sa fim seriosi, povesteste bine si atat. nu e chiar un geniu, nu-ti baga in minte chestii care ti-ar putea folosi la ceva, e doar un gagiu care a reusit in ce si-a propus personal, nu pentru binele cuiva,
-
Continuările sunt slabe de tot…
Andra spune:
16 October 2012 | 10:56 am
Si eu am citit Dune, seria intreaga scrisa de Frank Herbert, dar si cartile aparute recent, scrise de fiul său. Apoi am recitit Canonicatul Dunei si acuma astept sfarsitul povestii. Pentru ca Herbert clar nu a terminat-o :P