Titlu: Surprins de Bucurie
Autor: C.S. Lewis
Rating:
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Emanuel Conţac
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-50-3165-7

Dacă prieteniile au fost de departe principala sursă a fericirii mele, cunoştinţele sau societatea lărgită n-au însemnat niciodată prea mult, şi nu pot pricepe de ce şi-ar dori cineva să cunoască mai mulţi oameni decât cei care i-ar putea fi prieteni adevăraţi.

Dacă ar fi să te iei după coperta a patra – sau după expansivitatea titlului -, Surprins de Bucurie este povestea convertirii la creştinism a lui C. S. Lewis; cu alte cuvinte, un volum de interes extrem de redus pentru cine nu se află în toiul propriilor căutări spirituale. Să nu te iei după coperta a patra. Pe lângă cele câteva date biografice, vei citi acolo despre „încărcătura emoţională” a convertirii scriitorului, care s-ar părea că reprezintă izvorul operelor sale. În primul rând, una dintre cele mai memorabile observaţii ale lui Lewis din volumul de faţă este aceea că momentele decisive ale convertirii i-au fost lipsite de orice emoţie perceptibilă, iar în al doilea rând, convertirea propriu-zisă nu ocupă mai mult de patru-cinci pagini, undeva spre finalul cărţii.

Lewis îşi aminteşte prea detaliat de propriile raţionamente din perioada atee, încât să atenteze la răbdarea cititorilor printr-o etalare a convingerilor religioase ulterioare. Discret, anunţă cartea drept o poveste despre anii primei tinereţi, de la formalităţile religiei impuse din exterior, prin rebeliunea firească şi dorinţa de a se şti liber de orice autoritate superioară conştiinţei sale, până spre sfârşitul celei de-a treia decade a vieţii lui, când sursa „Bucuriei” pe care a intuit-o de-a lungul copilăriei şi adolescenţei i se revelează într-un mod greu de anticipat.

Belfast, puţin după 1900. Cei patru membri ai familiei Lewis se mută într-o casă mult prea mare, şubredă, simptomatică pentru erorile de logică practicate cu cele mai bune intenţii de capul familiei. Decesul timpuriu al mamei îl apropie foarte mult pe Clive de fratele mai mare, întrerupând în schimb posibilitatea comunicării cu tatăl. Orice năzbâtie a copiilor se vrea îndreptată prin mijloacele discursive ale Greciei antice; tonul retoric mai degrabă decât dojenitor elimină existenţa replicilor. Ca în toate chestiunile unde se cere chibzuinţă, alegerea şcolilor private unde vor merge băieţii implică un răgaz de gândire în care informaţiile pătrund în „cutia neagră” a tatălui şi la finalul căruia răspunsul este dat fără explicaţii suplimentare. Nu-i vorbă, acestea pot fi oferite la cerere, dar băieţii se obişnuiesc să evite contactul direct cu originalitatea argumentaţiei părinteşti.

„Sunt genul de persoană căreia i se spune: <<Şi nu mai face mutra asta>>” – rând care mi l-a apropiat pe narator în mod definitiv (la rândul meu, sunt genul de persoană care se lasă manipulată de orice miroase a confesiune naratorială). Habar n-am câţi dintre voi au trecut prin asemenea scene, dar, odată ce descoperi că mutra ta obişnuită tinde să fie luată drept sfidătoare, îţi rămân două opţiuni majore: exersatul în oglindă al figurii „alerte + amabile” sau refugierea în scris drept principală cale de comunicare. Cartea nu menţionează în ce relaţie se afla C. S. Lewis cu oglinzile.

Despre germenii celei mai populare opere a scriitorului, seria Cronicile din Narnia, se poate afla destul de mult din reveriile tânărului Clive la un ţinut al animalelor vorbitoare. Totuşi, el remarcă faptul că ar fi greşit să presupunem că un copil crede în existenţa reală a lucrurilor pe care şi le imaginează; de aici şi şocul resimţit la prima întâlnire cu W. B. Yeats, în timpul anilor petrecuţi la Oxford. Interesele oculte ale poetului, împărtăşite de un număr crescând de apropiaţi ai lui Clive, sunt însoţite de credinţa în fiinţele supranaturale despre care scrie aparent metaforic.

„Eram mai dornic să scap de durere decât să am parte de fericire şi mă simţeam întrucâtva scandalizat că fusesem creat fără să mi se ceară acordul” (un preview la scurtele şi foarte suportabilele pasaje despre spiritualitate). Volumul revine în mod obsesiv la ideea de autonomie intelectuală şi volitivă, la nevoia tânărului scriitor de a se putea refugia în intimitatea gândurilor proprii şi la aparentul contrast dintre această nevoie şi existenţa lui Dumnezeu.

• Plusuri

  Detaliile vieţii de familie (m-am tot ferit să-l pomenesc pe câinele Tim, dar, la urma urmei, e un plus), reţinerea în a cartografia convertirea la creştinism, observaţiile despre prietenie.

• Recomandari

  celor interesaţi de autobiografii/bildungsromane, de mintea din spatele „Cronicilor din Narnia” sau de povestea onestă a unei convertiri religioase.