Titlu: James
Autor: Percival Everett
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Bogdan Peridvară
Numar pagini: 352
ISBN: 978-630-342-591-7

Nu cred că foarte multe romane își propun să transforme un text canonic, familiar poate până la clișeu, într-o operă nouă, curajoasă și complet revelatoare. James, romanul lui Percival Everett, câștigător al National Book Ward și finalist la Booker Prize 2024, reimaginează lumea din Aventurile lui Huckleberry Finn dintr-o perspectivă radical diferită – cea a lui Jim, omul înrobit, redus la o caricatură în textul original, căruia în această carte i se oferă o voce complexă, lucidă, profund umană.

Cu o mână sigură pe talentul său, cu o inteligență aparte, Everett, în timp ce rescrie povestea în sine, retrasează harta morală a Americii de dinainte de primul război. Un roman de o profunzime aparte, cu o poveste plină de învățăminte, „de tâlc” (cum îmi place să spun), pe care n-am putut să o las din mână!

În centrul romanului se află James - da, „Jim” din romanul lui Mark Twain -, dar „Jim nu este decât o mască, de fapt, o protecție, un „performer” al așteptărilor rasiale ale albilor din jur. James este numele său real, interior, numele său conștient și educat – un bărbat care citește pe ascuns din biblioteca judecătorului Thatcher, care gândește profund și analitic, dar care este forțat să se exprime public folosind un dialect umilitor, care îl infantilizează, pentru a supraviețui.

Într-un gest literar spectaculos, Everett mută reflectorul de pe Huck pe James. Structura narativă urmează, în linii mari, firul arhicunoscut al călătoriei pe fluviu, dar cu fiecare pagină perspectivele se schimbă, sensurile se inversează, iar cititorul este chemat să reconsidere (și să să recitească) ceea ce credea că știe.

Când cei doi se despart, urmărim traseul lui James, nu al lui Huck. Și acolo, în spațiile goale pe care Twain a ales să le lase în cartea sa, Everett construiește noi lumi, noi perspective – uneori pline de orori, de tragism, dar și doldora de solidaritate, de poezie, de demnitate, de frumusețe și reziliență.

Unul dintre cele mai impresionante elemente ale cărții de față este modul în care se reflectă limbajul. Everett ne demonstrează cum, de fapt, limbajul devine un teren de luptă, devine o formă de apărare și de disimulare. În fața stăpânilor albi, James își asumă în continuare vorbirea stâlcită, subalternă, pioasă - o strategie prin care, evident, acesta se protejează. În intimitate, însă, el și ceilalți oameni înrobiți vorbesc cu claritate, ironie, cu o bogăție lexicală pe care Everett o redă cu o finețe aproape teatrală.

Într-un fel, autorul „restructurează” vocea furată a lui James, și în același timp face o critică subtilă, dar devastatoare, la adresa modului în care literatura canonică a trata, timp de secole, experiențele celor reduși la tăcere (personaje, deseori, dar care poate chiar au avut un reprezentant real).

Prin James, Everett ne dezvăluie un adevăr istoric profund: supraviețuirea în timpul sclaviei presupunea nu doar obediența, ci o permanentă negociere identitară, aproape „un teatru existențial” în care a purta măști devenea o condiționare a supraviețuirii. „Jim” este o creație strategică, un avatar al subordonării voluntare pentru a salva ce e de salvat - trupul, sufletul, copiii, demnitatea. Pentru mine, întocmai această dualitate a vocii sale este și una dintre marile „victorii literare” ale romanului James.

Călătoria lui James prin Sudul de dinainte de război, deși are nuanțele unei aventuri, este de fapt un coșmar punctat de abuzuri, violență, de pierdere, dar și de mici dovezi ale umanității. Evident, autorul nu se ferește din a ne prezenta ororile sclavismului, descriindu-le cu o luciditate de-a dreptul terifiantă, dureroasă.

Există fragmente greu de citit – nu pentru că ar fi grafice neapărat, ci pentru că adevărul pe care îl poartă este, în esența lui, insuportabil: dezumanizarea sistematică și structurată, formele pe care răul le poate lua, forme din ce în ce în ce mai necunoscute, complicitatea zilnică a celor care aleg să nu vadă, dar care văd și nefăcând nimic devin complici. În același timp, romanul este populat de personaje secundare memorabile – femei și bărbați înrobiți, copii abandonați. Everett nu își împarte, însă, personajele în „pozitive” versus „negative” – în schimb, le integrează într-o panoramă complexă a unei societăți bolnave până în măduva oaselor, în care fiecare mic act de umanitate, fiecare gest de bunăvoință care acum ar trece drept banal, pare un act al revoluției tăcute...

Una dintre marile întrebări pe care romanul le ridică este ce înseamnă, de fapt, să fii liber. Pentru Huck, libertatea înseamnă a evada de sub autoritatea tatălui abuziv și de sub regulile sufocante ale societății albe. Pentru James, în schimb, libertatea este atât o chestiune de viață și de moarte, cât și una de recuperare a propriei identități – identitatea ascunsă, deturnată, fragmentată. Iar între cele două concepții ale libertății se deschide o prăpastie: una care ne obligă, drept cititori, să ne întrebăm câte dintre „miturile” naționale și culturale în care am fost crescuți se sprijină, de fapt, pe ocolirea sistematică a suferinței altora.

Oricum, dincolo de toate, printre rândurile acestei cărți pulsează speranța. În inteligența lui James în iubirea pentru fiul său, în solidaritatea tăcută a celor care au suferit împreună, în micile gesturi de rezistență – toate acestea țin romanul ancorat într-o durere pe care o simți, dar într-o durere care face ca personajele să fie profund umane. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere!

Text scris de Andrei Cioată.