Titlu: Puhoaiele primăverii
Autor: Ernest Hemingway
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Dan Sociu
Numar pagini: 128
ISBN: 978-973-46-4535-0

„Pe măsură ce îl simţea apropiindu-se, încrederea în The Century îi scădea. Sperase atât de mult că revista îi va oferi acel ceva ce ar putea s-o facă să-l păstreze. Acum nu mai era sigură.„

Apărută în acelaşi an, 1926, ca mult mai celebrul roman The Sun Also Rises (tradus în română cu titlul Fiesta, Polirom, 2008), nuvela Puhoaiele primăverii, la prima vedere mai puţin ambiţioasă, grăbită, este în acelaşi timp concisă şi jucăuşă, de o neseriozitate deranjantă, derutantă, doar aparentă sau încântătoare, în funcţie de aşteptări.

Yogi Johnson, veteran al Primului Război Mondial, şi Scripps O’Neill, scriitor aspirant, lucrează la o fabrică de pompe din orăşelul american Petoskey. Din motive uşor diferite, amândoi sunt în căutarea câte unei femei care i-ar putea face să simtă ceva ieşit din comun. În urma unei traume sentimentale, de altfel cam ridicolă, Yogi şi-a pierdut libidoul. Scripps, care a fost părăsit fără explicaţii de nevastă şi fiică, pleacă iarna, pe jos, din orăşelul în care a trăit cu acestea şi îşi alege rapid două înlocuitoare din rândul chelneriţelor pasionate de lectură din Petoskey.

Capitolelor despre cei doi dezamăgiţi li se intercalează câteva note ale autorului „pentru cititor, nu pentru tipograf”, cum anunță prima dintre acestea. Notele respective dau senzaţia de scriere spontană întregii nuvele, cu toate că Hemingway le foloseşte pentru a le da câte un bobârnac colegilor de breaslă (Sinclair, Lewis, H. G. Wells, Fitzgerald – care se pare că a fost unul dintre primii cititori entuziasmați de text -, John Dos Passos ş.a.). Dacă parodiază cercurile scriitorilor şi tendinţele acestora de a se lua prea în serios când se găsesc mai mulţi la un loc, Hemingway o face, mi se pare, în modul cel mai potrivit: fără a epata, fără a elabora vădit frazele, mizând pe faptul că oricui merită interes, nuvela îi va plăcea şi aşa, sau tocmai aşa, scrisă în zece zile şi anunţându-se drept rezultatul a zece zile.

Mottourile din Henry Fielding dau câte o cheie de interpretare fiecăreia dintre cele patru părţi ale nuvelei, şi totodată modului în care Hemingway înţelegea, ca tânăr scriitor, întâlnirile fructuoase.

Yogi şi Scripps ar putea foarte bine să fie prieteni, dar, din câte aflăm, Scripps „nu îndrăznea încă” să-i propună colegului un prim prânz împreună. Scripps ar putea să se ataşeze enorm de chelneriţa Diana, pe care o întâlneşte imediat după ce a fost părăsit şi pe care o ia de nevastă pe negândite, fără formalităţi, însă el se plictiseşte rapid de râvna acesteia într-ale literaturii de revistă culturală, lăsându-se fermecat de o colegă a ei mai tânără şi mai vorbăreaţă. Yogi ar putea la fel de bine să rămână un singuratic, dar personajul se îndrăgosteşte la prima vedere de o indiancă măritată; fără a-i spune vreun cuvânt și urmărit de privirea placidă a soțului, pleacă spre ţinuturile sălbatice alături de ea. Diana, la rândul ei, rămasă orfană şi trăindu-şi întreaga viaţă într-o tavernă, ar putea fi un personaj dramatic, dacă ultima notă a autorului nu ne-ar explica-o ca pe un fluture de insectar.

În fond, nota Hemingway cu aproape un secol în urmă, oricare dintre cititorii săi s-ar putea hotărî să spună o poveste la fel de bună, iar dacă s-ar hotărî şi ar duce treaba la bun sfârşit, el ar fi dispus să rescrie pasajele noii opere care i s-ar părea mai neizbutite. Generos-ironic, naratorul se retrage brusc, ca dintr-o relaţie care ar fi putut foarte bine funcţiona în condiţiile date.

• Plusuri

  Hemingway își exersează deja teoria aisbergului: faptele brute se află la suprafață, iar restul – emoții, interpretări, gândire simbolică – sunt eliminate, pe cât posibil, din textul final. În lipsa dualităţilor pozitiv-negativ, personajele şi situaţiile nu sunt „rezolvate” şi rămân, o vreme, ca resturi incomode printre lucrurile care ţi s-au lămurit despre literatură.

• Recomandari

  Celor interesaţi de literatura americană din perioada interbelică și care preferă un stil economic, fără direcţii explicite.