Titlu: Copiii Războiului
Autor: Varujan Vosganian
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 552
ISBN: 978-973-46-6368-2

Istoria nu stă închisă în casetele prăfuite ale memoriei, nu se face de pe piedestalul onoarei, ci se implantează adânc în măduva fiecărui om care o rescrie. Dacă ești matur faci acest lucru cu o naturalețe aparte, iar dacă ești copil faci tot ce trebuie pentru ca istoria să îți fie memorată în liniile subtile ale ADN-ului tău. Războiul este acea pecete, care nu se va șterge din carnea generațiilor, ci se va transmite ca un bacil din amintire în amintire. Varujan Vosganian, economist, om politic și scriitor român de origine armeană, a modelat această idee în una dintre cele mai recente cărți care i-au ieșit de sub condei, o cronică tristă, intitulată Copiii Războiului.

Matei Visarion, general pensionat al Armatei Române, rememorează chinurile unei copilării trăite sub umbra suspiciunilor față de originea sa și încearcă să își sprijine mama, persecutată de cei care au ieșit învingători într-un război absurd. Toată narațiunea curge cu fluiditatea și sentimentalism, creând o alegorie dureroasă dintre viață – moarte, trecut - prezent. Eroul central este aruncat în mrejele unei confesiuni și a unui dialog cu un tată absent, dar persistent. Un tată care îi definește ura, sentiment absolut fascinant pentru el și care practic îl face să se regăsească, cu ușurință, în rolul de călău.

„Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite”. Vedem o analiză la rece a alegerilor, care i-au transformat gândirea, viziunea asupra unor fapte normale și acceptarea unui parcurs, care la prima vedere ar părea abominabil. Pe tot parcursul cărții observăm acea transcendere de la statutul de victimă la cel de pesecutor, fără însă a pierde din vizor acele mici subtilități de efervescență și mulare a arhetipului adolescentin pe bravada unui bărbat în devenire. Acest lucru este consolidat de tot mai imanenta stare de anxietate, pe care o resimte personajul nostru, mai ales la apusul existenței sale, când este pus în fața propriului Eu, care nu doar reflectă asupra greșelilor, ci îi mai și dă o pedeapsă pe măsură.

Mi s-a părut inedită maniera în care autorul discerne asupra uitării ca dimensiune a spălării unor păcate, analizând astfel starea soției sale, Marie, căzută în brațele unei boli nemiloase, care îi șterge amintirile: „A uita nu îți stă chiar la îndemână, e un adevărat meșteșug care trebuie deprins pe îndelete. Așa cum ai o zi pentru spălat, alta pentru călcat ori pentru făcut curățenie, tot așa îți alegi o zi pentru uitat. Cea mai bună zi pentru uitat, zicea Marie, e duminica”.

Vedem subtilitatea cu care personajul central se lansează în meditații lăuntrice, renunțând la o stare impasibilă de apatie. El rememorează cele mai implacabile erori comise și adjudecă cele mai tenebroase colțișoare ale memoriei sale. În el, practic, se luptă demonii lăuntrici, care cu orice preț vor să îi aducă aminte de secretele ascunse sub preșul trecutului. Gândurile lui Matei se împletesc tot mai des cu scrisorile către acel tată, care a dat bir cu fugiții, lăsându-l dincolo de cortina de fier a celor învinși.

Cartea lui Vosganian poate fi considerată o radiografie în trecut, o confesiune în oglindă a unui om, care s-a resemnat cu destinul avut, dar care încearcă să își adreseze întrebările potrivite și să își dea răspunsurile cele mai dure

• Plusuri

  Descrierile emoționale foarte bine trasate.
  Problemele exploarate până la cele mai adânci substraturi sociale.
  Istoria care poartă o tentă moralistă.