Titlu: Tăcerea vine prima
Autor: Ioana Maria Stăncescu
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2024
Numar pagini: 224
ISBN: 978-606-40-2205-9

Tăcerea vine prima... Înaintea oricărui gând, înaintea oricărei încercări, oricărei emoții și oricărei dureri. Tăcerea ține loc de masă, de dragoste, de atingere...

Vreau să scriu textul ăsta acum, la câteva zeci de minute după ce am terminat cartea. De ce? Pentru că, deși știu că poate ar trebui să las povestea să se sedimenteze, să prindă rădăcini și să înflorească - poate și mai mult decât deja a înflorit în sufletul meu -, mă gândesc că, dacă aș scrie mai târziu, poate nu aș reuși decât „să zgârii” suprafața romanului scris de Ioana Maria Stăncescu. În schimb, vreau să pot spune cât mai multe despre el, pentru că simt că multe, multe sunt de spus.

Nu dispun de vreun vocabular prea efervescent plin de „cuvinte mari”, cum simt că s-ar cădea după o asemenea lectură. Însă, am să fiu cât mai sincer și despre această carte am să scriu exact așa cum îmi vine: cu sufletul!

„Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. În iarna în care a murit (...), bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele.”

Înainte de toate, am avut ocazia de a o întâlni pe Ioana Maria Stăncescu la FILIT și s-o ascult în cadrul unui eveniment. Bineînțeles, i-am cerut și autograf, pentru că înainte de toate am „obsesia” de a avea cât mai multe cărți cu autograf. Multe dintre cărțile semnate nu vor fi rămas decât „cărți semnate”, și chiar dacă am autograful pe celălalt volum scris de Ioana Maria Stăncescu, și anume Tot ce i-am promis tatălui meu, sunt foarte sigur că se va dovedi o carte care îmi va ține cald la suflet așa cum a făcut și Tăcerea vine prima.

După lectură, mi-am spus că probabil va fi fost cea mai frumoasă surpriză literară de anul acesta: nu doar pentru că mi-a plăcut cartea, ci pentru că, citind-o, mi-am dat seama că dacă ceva scris negru pe alb are puterea de a mișca în tine ceva, de ați crea niște emoții atât de viscerale, atunci înseamnă că într-adevăr ai citit ceva cu adevărat bun.

„La spital, în ziua aia, mi-au spus că la mine în piept e o ușiță care nu se închide cum trebuie. Și au mai spus că, cel mai probabil, e moștenire de familie.”

Iar romanul Ioanei Maria Stăncescu este grozav de bun. Este emoționant și puternic, pe alocuri incisiv și dramatic, este un roman natural și sincer, care te poartă prin viața de familie așa cum puține cărți ar putea reuși. În carte, autoarea reușește să radiografieze sentimentul matern, cum e să porți în tinde identitatea mamei tale și să simți că nu te poți împotrivi nicicum acestui lucru. De ce nu se-nțeleg mamele între ele și mamele cu fiicele?

„(...) îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.”

Această carte a reușit să-mi smulgă lacrimi, deși n-aș fi crezut că mă pot regăsi într-o lectură pe care tind să cred că o mamă ar putea-o simțit mult mai profund. Cu toate acestea, cred că anumite stări pot fi universal valabile și anumite întâmplări concrete pot fi cu ușurință „extinse” și asupra multor cititori. Astfel încât, în acest punct, lectura devine una mult mai profundă și te poate încărca, involuntar, cu niște stări acute. Spun asta pentru că m-au întristat destul de multe lucruri în această carte, lucruri care „mi-au zgâriat sufletul”, însă nu l-au înveninat, nu l-au îmbolnăvit, ci l-au făcut să caute și mai în profunzime sa. La sfârșit, mi-am dat seama că fructele din vârful pomului își datorează dulceața rădăcinilor din pământ, și chiar m-a bucurat că Ioana Maria Stăncescu și-a dus eroina, pe Dora, în această direcție.

„Mamele au doar o vârstă. Cea care ne vine prima în cap când ne gândim la ele. A mea are vreo treizeci și ceva. Tot ce vine peste nu mai e a mamei, ci a femeii cu care mă lupt dintotdeauna, sperând că-ntr-o zi să fiu mai bună decât ea.”

O carte melancolică, o carte care devine frumoasă prin sinceritatea ei, dar mai ales prin emoțiile și imaginile pe care aceste emoții se fundamentează. Tăcerea vine prima m-a câștigat de la primul capitol, și de-atunci am știut că urmează să am parte de o lectură cu totul și cu totul memorabilă. Ioana Maria Stăncescu chiar scrie frumos, scrie cu suflet, scrie pastelat și creează niște imagini de-a dreptul formidabile. Nu sunt singurul de această părere, pentru că în timp ce citeam am tot postat pe story-urile de pe Instagram câteva fragmente, iar reacțiile nu au întârziat să apară. Cea mai mare bucurie a fost faptul că sunt persoane care mi-au spus că vor pune mâna pe acest volum cu prima ocazie.

„Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui. Mama scotea sunete în loc de cuvinte - zdrăngănea oale și capace, fâșâia câte un ziar să curețe legumele pe el, troncănea prin cămară, pleoscăia cu mâinile prin apa cu detergent, hârșâia cu peria de sârmă arsura de pe fundul cratițelor, clămpănea cu papucii pe scara blocului -, tata tăcea, pur și simplu, mic și nevăzut între pernele de pe canapea.”

În esență, cred că doar trebuie să citești această carte, și atât, pentru că nu cred că pot teoretiza și defini și explica, cel puțin nu îndeajuns de concret pentru a putea fi înțeles, cum m-a făcut această carte să mă simt, ce fel de emoții a reușit să-mi stârnească. Chiar am plâns la această carte, o carte care mi-a ținut cald la suflet și care parcă mi-a întins o mână zicându-mi „hai cu mine, haide să-ți arăt cum poate fi viața”.

Nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere și cu speranța că o veți fi simțit cel puțin la fel de intens & frumos cum am simțit-o eu. Mulțumesc, Ioana Maria Stănescu, pentru că ai scris, și, mai mult decât atât, pentru că ai scris atât de frumos. Sunt absolut sigur că, undeva în viitor, o să recitesc această carte.

Text scris de Andrei Cioată.