Titlu: Lumea de Apoi/ Sfârșitul lumii
Autor: Susan Ee
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Alex Văsieș
Numar pagini: 392/ 368
ISBN: 978-606-719-931-4/ 978-606-400-232-7

Cu toate că n-am fost extraordinar de încântat de modul în care a ales Susan Ee să elaboreze inevitabila poveste de dragoste dintre adolescenta Penryn și îngerul Raphael în primul volum, am fost totuși nevoit să recunosc că mi-a plăcut cum și-a imaginat că va evolua lumea după o serie de cataclisme nimicitoare provocate de năvala îngerilor pe Pământ. Concluzia după ce-am terminat primul volum al seriei, Îngeri căzuți? Povestea are meritele sale, iar tenta horror pe care-a căpătat-o spre final m-a făcut să le dau o șansă și volumelor următoare. Și poate că la mijloc a fost și-un pic de curiozitate (morbidă, aceasta a fost concluzia după ce-am terminat volumul doi).

De ce spun morbidă? Prima jumătate a celui de-al doilea volum a fost un adevărat chin pentru mine. Păi, ziceți și voi, lumea e pe moarte, sora lui Penryn e un monstru captiv într-un trup de copil, mama lor este chiar mai țăcănită decât în prima parte a poveștii, oamenii au de înfruntat nu numai îngeri care vor să-i omoare doar de dragul distracției, ci și bande de răufăcători, plus hoarde de scorpioni înaripați care-i înțeapă și-i paralizează, făcându-i pe ceilalți să-i creadă morți și să-i îngroape de vii, iar Penryn n-are în minte decât mușchii lui Raffe, trupul lui Raffe, abdomenul bine conturat al lui Raffe și sărutul lui Raffe? Chiar așa? Așa funcționează lumea? Așa funcționează mintea adolescenților? Și ce dacă în jur e doar moarte, eu plâng doar după iubirea pierdută (și imposibilă) a unui înger care-a adus doar nenorociri odată cu venirea sa? Sau sunt eu prea pretențios și prea puțin dispus să mai înghit astfel de baliverne? Ziceți și voi, e doar vina mea?

În fine, ultima treime a volumului doi este oarecum salvată de niște întorsături de situație cum n-am mai citit, poate, de la volumul al doilea al unei serii scrise de Marie Lu. Finalul, deși nu mă așteptam, este apoteotic, salvând, cum spuneam, un volum de mijloc mai mult decât mediocru. Volumul trei este mult mai bun, deși autoarea continuă să își dezvăluie obsesia pentru bicepși, tricepși și cvadricepși la fiecare treizeci-patruzeci de pagini, însă am iertat-o pentru episodul cu dracii din Gheena. Și pentru întorsăturile de situație și macabrul ocazional (și umorul fin de care dă dovadă Beliel), căci dacă ar fi continuat pe linia începută în volumul al doilea, chiar nu știu dacă aș fi rezistat până la final. Și, credeți-mă, nu abandonez cu una, cu două o poveste, oricât de tare ar scârțâi. Chiar, oare de ce nu i-a acordat mai mult credit lui Beliel, demonul determinat parcă să-i facă într-una zile fripte lui Raphael? Dintre toate personajele, ciudat, știu, de el mi-a plăcut cel mai mult: aspru, mucalit, pervers, putred, dar capabil de niște ironii și niște gesturi de nici nu ți-ar veni să crezi.

Am și eu o nedumerire, că tot am ajuns aici, în această situație. Am observat o tendință în rândul scriitoarelor și scriitorilor de povești young adult: scriitoarele creează eroine cu caractere puternice, neclintite ca o stâncă, însă acestea cad leșinate, în extaz, imediat ce un tip mai arătos (poate fi și drac, și înger, vampir, vârcolac, maniac, monstru marin, extraterestru) își etalează mușchii și-și flutură pletele în vânt, uitând cu totul de salvarea familiei, satului, lumii întregi, iar scriitorii sunt aproape majoritar convinși că trebuie să scrie doar despre masculi puberi, plini de mușchi și testosteron, care abia așteaptă să se hăcuiască între ei pentru indiferent ce recompensă și-a imaginat autorul (salvarea lumii, câștigarea unui concurs, a unui joc, a inimii unei domnișoare aflate în pericol și tot așa). Cam la astea se rezumă, dacă e să fiu extrem de aspru (dar dați vina mai ales pe Susan Ee pentru asta), tematicile abordate de scriitorii de YA? Aștept să fiu contrazis.

Știu, sunt nedrept, mulți autori/autoare o iau pe alte căi, sunt mai originali, evită capcane de acest gen, schimbă clișee sau tipologii de personaje, însă tot dau cu bâta-n baltă la un moment dat. Eu, înțeleg, până la un anumit punct, că se adresează unor cititori ceva mai tinerei decât mine, însă e frumos să le insulte inteligența? Chiar îi cred atât de ușor de dus de nas? Se pare că da, căci, dacă te uiți la numărul de voturi de pe Goodreads de care au parte adevărați monștri sacri ai genului, precum Cassandra Clare, Stephenie Meyer sau Veronica Roth, sau la tonele de like-uri pe care le primește orice veste despre un nou autor de YA care va apărea la noi, îți dai seama că situația este și va fi în continuare roz pentru acești scriitori. Bravo lor, s-au născut sub o stea norocoasă, au „talent” din belșug și știu cum să-și atragă cititorii.

• Plusuri

  Povestea curge destul de ușor, iar imaginația autoarei este debordantă. Îi acord o bilă albă pentru felul ceva mai puțin obișnuit în care a ales să-și continue povestea la finalul primului volum, mai ales pentru tenta horror pe care a luat-o narațiunea odată cu evenimentele de final. Coborârea în Gheenă a reprezentat un plus, iar episoadele cu Beliel sunt pur și simplu savuroase. Îngeri geneticieni? Hop și ei. Draci împielițați și negri precum smoala din cazanele Gheenei? Și ei țopăie pe-acolo. Demoni cu aripi de liliac? Și ei brăzdează cerul și înhață oameni. Oameni modificați genetic și transformați în scorpioni cu trup de om? S-a notat. Monștri ce-au împrumutat capete de la vreo șapte tipuri de mamifere? Inclusiv ei.

• Minusuri

  Dulcegăriile din mintea lui Penryn și lipsa de credibilitate a unor astfel de episoade, când tot ce contează este Raffe, Raffe, Raffe, scad mult din valoarea poveștii. Marea problemă pe care am avut-o eu cu povestea a fost modul nerealist în care reacționează luptătoarea Penryn cea neînfricată în timp ce lumea se destramă în jurul său.

• Recomandari

  Fanilor cărților pentru adolescenți care vor să citească și altfel de continuări ale unor povești postapocaliptice cu îngeri.