Autor: Jose Saramago
Rating:

Am citit Eseu despre orbire acum puţină vreme, deşi este un titlu pe care îl urmăream de mai bine de un an. Cred că prima dată am auzit despre el în recenzia Ioanei, care m-a convins atunci că este un roman pe care trebuie să îl citesc. Despre autorul portughez ştiam doar că a câştigat premiul Nobel pentru literatură în anul 1998. Până la urmă cred că am amânat să citesc lucrarea lui Saramago din pricina temei ce pare dureroasă pentru oricine.

Un om orbeşte brusc în timp ce se află cu maşina la semafor. Această stare neaşteptată îl face pe bărbat să "vadă" doar o mare de alb în faţa ochilor. La scurt timp, toate persoanele cu care intră în contact încep să orbească.

Am văzut cu toţii filme despre tot felul de calamităţi de ordin general: războaie nucleare în care omenirea este aproape distrusă, asteroizi ce ne ameninţă existenţa, ere glaciare, inundaţii sau posibili extratereştrii pe care îi rezolvă un personaj fără să ştim exact cum. În toate aceste situaţii avem de a face cu un element exterior care perturbă aspectele şi structura vieţii de zi cu zi. Dar oare ce se întâmplă atunci când toate elementele exterioare ale vieţii de zi cu zi ramân neschimbate, iar singurul lucru care se modifică este percepţia noastră asupra lor? Cum se schimbă o persoană rămasă dintr-o dată fără simţul primar şi cum va percepe în continuare lumea?

Analiza lui Saramago intră în aspectele fizice şi psihologice ale acestor schimbări: pierderea identităţii, renunţarea la nevoile de bază precum igiena, degradarea treptată a umanităţii şi folosirea instinctelor primare.

În acest sens nimeni nu are nume, iar cele şapte personaje pe care le urmărim sunt numite după trăsăturile lor: bărbatul din maşină care devine "˜primul orb"™, doctorul care îl consultă, soţia primului orb, soţia doctorului, precum şi persoanele care se aflau în cabinetul doctorului atunci când a intrat primul orb: tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic şi bătrânul cu legătură neagră.

Lumea în care toate persoanele orbesc treptat este o lume ce intră în anarhie, o lume lipsită de orice speranţă, cu excepţia soţiei doctorului, care pare a fi singura persoana neafectată. Sau mai bine spus, singura persoană afectată de totala pierdere a umanităţii - haosul, atrocităţile şi mizeriile pe care aceasta le vede o fac să îşi dorească să fi orbit şi ea o dată cu bărbatul ei.

Romanul lui Saramago este o alegorie dureroasă a societăţii de astăzi, şi posibila cădere a acesteia în faţa unei probleme pentru care nu se caută nicio soluţie. Orbirea reprezintă aici o degradare socială la nivel individual - pierderea sensului de a exista din punct de vedere fizic şi drama psihologică a acestui fapt. Însă stilul lui Saramago lasă cititorului loc de interpretare pentru toate alegoriile sociale şi filozofice.

Probleme de stil

Romanul este compus în acelaşi stil ca marea parte a lucrărilor lui Saramago, şi anume fraze lungi în care se includ posibilele dialoguri ce nu sunt delimitate de semnele de punctuaţie obişnuite. Frazele lungi creează un punct de vedere complex, un amestec între persoana I plural şi persoana a III-a, unde vocea narativă prezintă atât gândurile personajelor cât şi o analiza obiectivă a situaţiei. Lipsa de nume proprii pe parcursul romanului este o altă temă caracteristică a autorului.

Adaptări

În acest an urmează să apară o ecranizare a romanului în regia lui Fernando Meirelles (City of God, The Constant Gardener) cu Juliane Moore în rolul principal. Rămâne de văzut cât de bine sunt prezentate pe ecran temele carţii şi dacă poate fi reprodusă vizual drama orbirii unei lumi aşa cum o vede Saramago.

Scrisă de Alin Gogan