Lena Chilari, o tânără poetă originară din Republica Moldova, s-a impus pe scena literară contemporană printr-o voce autentică și o sensibilitate aparte. Autoare a mai multor volume de poezie apreciate pentru profunzimea emoțională și finețea observației, Lena reușește să transpună experiențele cotidiene în versuri care ajung direct la suflet. 

Jovială, energică, cu un zâmbet cald, ea aduce cu sine o emoție aparte, o atmosferă pe care aș putea s-o numesc „acasă”. În acest interviu, am redescoperit-o nu doar ca pe o poetă sensibilă, ci și ca pe o veritabilă artistă care transformă cuvintele în artă vie.

Bună, Lena. Mulțumesc pentru ocazia de a discuta cu tine și pentru că mă ajuți să aduc cititorii mei mai aproape de lumea poeziei, un spațiu nou pentru mine. Povestește-mi de unde vine pasiunea asta?

Când aveam 14 ani am scris primul poem, despre plecarea mamei în străinătate unde ultimul vers suna cam așa: „te-am cunoscut doar ca sursă de finanțe”, îl citisem tatei și mi-a zis că îi place, dar să nu mai scriu așa ceva. Atunci mi-am dat seama că am talent să povestesc ceva personal și tabu prin scris și am decis că vreau să fiu scriitoare. Peste 10 ani urma să-mi dau seama că sunt poetă. Aveam o carte frumoasă de poezii, cu copertă verde, de Grigore Vieru care era preferata mea, iar tatăl meu tot scria versuri, chiar dacă era medic șef la ambulanța din sat. Versul preferat al tatei este din poemul lui dedicat fratelui meu care sună așa: „eu ca tine-am fost, băiete /știu, visezi mașini și fete/ dar cu timpul totul vine/ tu numai învață bine”.

De ce poezie și nu proză? Cum a fost momentul de declic când ai decis că versurile sunt cele care îți sunt mai aproape de suflet?

Îmi plăcea mult să citesc SF, citisem toată Fundația lui Asimov, astfel voiam să scriu și eu romane de acest gen. Mi-am dat seama că nu am creierii necesari. Apoi am citit tot Murakami și am vrut să scriu la fel. Anii trecuți am descoperit-o pe Mieko Kawakami, care e o prozatoare japoneză fantastică și care tocmai critică faptul că Murakami, la Haruki mă refer aici, nu are personaje feminine puternice sau în rol principal. Poezia a venit în momentul în care m-am îndrăgostit, la 24 de ani, fără reciprocitate. 

Apoi am aflat de concursul de debut în poezie „Alexandru Mușina” de la profesoara mea, doamna Cesereanu, poetă și prozatoare și ea. Acel concurs a devenit scopul meu pentru a supraviețui pandemiei, eram închisă singură în căminul 17 din campus Hașdeu cu granițele, către părinții mei din Viena, închise. Citisem toate cărțile din cameră, printre care cele două volume ale Angelei Marinescu și după ce scrisesem poeme foarte proaste despre acea dragoste nereușită, au ieșit din mine versuri despre traume familiale, identitare, socio-politice și feministe care păreau să aibă ceva fărâmă de talent în ele, păreau că spun o poveste autentică. Și atunci am construit primul manuscris a ce avea să devină în decembrie 2020, volumul „o cană de noviciok la bătrânețe”, cartea mea de debut, recompensat cu premiul Regelui Dimineții, echivalent cu locul 3, care a însemnat publicarea gratuită a manuscrisului la editura Tracus Arte din București. Datorită volumului mi-am dat seama că sunt întâi de toate poetă.

Care sunt temele care te preocupă cel mai mult în scrierile tale? Există subiecte pe care le consideri tabu sau prea dureroase?

Am vorbit despre familie, traumă, socio-politic, frustrare, tristețe și feminism în primul volum. În al doilea volum din acest an pe nume „Ludmila răstoarnă munții” de la Casa de editură Max Blecher, tot din București, am vorbit despre scenă, performance, tandrețe și primul volum. 

Vreau să scriu mai departe despre maturitate, greutățile realității, înăsprirea caracterului și cum devenim personaje negative în poveștile celorlalți. Vreau să scriu mai departe despre feminism și empatie față de sine și față de lume. Mi-e foarte greu să scriu despre dragoste, mă jenez și mi se pare că scriu foarte prost despre asta.

Poezia ta este adesea confesivă și intensă. Cum îți influențează experiențele personale stilul literar?

Așa e viața, cumva, foarte intensă… adesea mizerabilă rău… și atunci asta mă face să scriu așa. Recunosc, sunt momente în poezie pe care le exagerez, dar mai mult în performance-ul de pe scenă.

Ce rol au traumele familiale și relațiile interumane în poezia ta? Consideri că scrisul are un efect terapeutic pentru tine?

Am scris pentru că am vrut să mă salvez, să rămân în viață. Fiecare persoană cu care interacționez constant mă influențează în poezie și da, are efect terapeutic scrisul. Mă ajută mult să scriu fiindcă dau afară ce nu realizez că trăiesc. Pun multă presiune pe mine să performez ca tânără domnișoară de 29 de ani la lucru și pe scenă și atunci mi-am reprimat multe emoții și stări. Acum ies la iveală prin poezie, fiindcă viața de adult în care vrei să reușești prin efortul și sacrificiul tău propriu vine cu știrbirea sufletului uman. Ca să performez în rutina zilnică ca angajată de 8/9 ore și ca să rămân o artistă, o poetă, o spoken wordistă și un om constant al culturii e nevoie să renunți uneori la partea umană și hormonală din mine, și atunci, scrisul și, mai ales poezia, mă salvează din a mă transforma într-un robot funcțional fără suflu.

Stilul tău combină ironia cu o delicatețe profundă. Cum îți găsești echilibrul între aceste două dimensiuni? 

E important să fii sincer și prin sinceritate, devii inevitabil, ironic. Delicatețea e ceva ce am de la ambii părinți și de la bunica mea paternă Eugenia (de la care am învățat iubirea față de animale). Am moștenit profunzimea caracterului lor de a vedea lumea din jur și atunci e nevoie de ironie și auto-ironie ca să supraviețuiesc în lumea noastră crudă și plină de teroare, sărăcie, instabilitate și război. Iar apoi, e nevoie de o profunzime și o delicatețe specifică ca să nu trăiesc degeaba, inutil și fără scop pe pământ. Fără urâțenie nu cunoști frumusețea, fără durere și sacrificiu nu cunoști bucuria.

Ai simțit că există diferențe între receptarea poeziei tale în Republica Moldova și în România? Cum ți se pare scena literară de aici? 

România m-a primit cu brațele deschise, cu multă iubire și mult respect, România mi-a salvat scrisul și arta. Republica Moldova a avut momente diverse cu mine, clar au fost momente în care am fost judecată pentru cine sunt și ce poezie scriu, iar pe astea nu le pot uita niciodată. Republica Moldova are poezie excelentă, scriitori și poeți geniali și sunt mândră de ce talent produce. Oriunde mă aflu mă prezint cu numele meu și cu faptul că sunt din satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova cu multă mândrie pentru locul meu de origine. 

Dar România m-a educat în Literele de la Cluj și m-a făcut poetă. În România am avut șansa de a deveni poetă, nu sunt sigură că aș fi avut aceeași soartă acasă. Oricum, Republica Moldova nu știu cât mă cunoaște în afară de satul meu și un pic de Chișinău, deci nu știu dacă am relevanță mare.

Care sunt scriitorii sau artiștii care te-au influențat cel mai mult? Cum se reflectă aceștia în creațiile tale?

Mă influențează mult tot ce citesc, ce filme privesc și ce muzică ascult. Mi-e greu să spun ce mi-a influențat scrisul, e o chestie foarte intuitivă și inexplicabilă, dar în faptul că port uneori mănuși pe scenă m-a influențat filmul lui Jim Jarmush, Only lovers left alive, iar în performance m-au influențat concertele live de muzică rock pe care le urmăresc pe YouTube. Pot spune că ascult mereu piesa Exits de la Foals înainte de orice apariție pe scenă ca să îmi intru în stare.

Ce planuri literare ai? Te gândești să explorezi și alte genuri literare în afară de poezie?

Svetlana Vakulovski mi-a sugerat să scriu un jurnal de călătorie, fiindcă am multe plecări cu scena și poezia. Nu știu ce să zic. Vreau să scriu poezie mai departe, dacă o să mai am ceva veritabil de spus.

Cum crezi că poate literatura să schimbe percepția asupra temelor complexe și sensibile pe care le abordezi? Ai primit reacții de la cititori în acest sens?

Cititorii mei sunt cei mai empatici și buni oameni din lume. Îmi adresează cele mai frumoase mesaje și mă etichetează în poveștile lor cu cele două cărți ale mele. La show-uri vin mereu către mine să facem poze și să schimbăm câteva vorbe. Sunt foarte norocoasă și privilegiată că mi se întâmplă asta. 

Literatura și poezia sunt cele mai bune instrumente de a regla emoția negativă și intensă, de a rezolva nedreptatea din lume. Temele sunt mereu complexe și sensibile, totul în acest moment este complex și sensibil și o să dau un secret în vileag: totul devine și mai complex și mai sensibil cu cât crești mai mare, e mai greu și mai mult de dus. Pur și simplu, ți se cristalizează caracterul și deja știi cum să faci față mai mult sau mai puțin la viață, iar poezia este cea care îți aduce aminte constant că nu e totul pierdut, că mai există frumusețe și bunătate în jur, că merită să faci față greutăților vieții mai departe. Măcar pentru a citi și a scrie poezie.