Vă invităm să citiți un fragment din volumul Adio, Africa, continuarea bestsellerului Îndrăgostită de un masai de Corinne Hofmann, traducere din limba germană de Mihaela Dinklage, publicat la Editura Polirom.

După ce i-a cucerit pe cititorii din întreaga lume cu incredibila ei poveste de dragoste cu Lketinga, un războinic masai din tribul Samburu, viitorul ei soț, și despre viața ei în Kenya, Corinne Hofmann ne prezintă întoarcerea în Elveția și dificultățile pe care le-a avut de înfruntat aici.

Însă, cu același amestec de curaj și optimism de care a dat dovadă în Kenya, Corinne depășește toate obstacolele care îi ies în cale, fie ele birocratice sau sociale, și se readaptează la obiceiurile europene, construind o nouă viață pentru ea și fiica ei, Napirai. Totodată, aflăm cum a ajuns Corinne să scrie Îndrăgostită de un masai și care a fost parcursul ei în lumea literară.

Adio, Africa răspunde la mai multe întrebări lăsate deschise de prima ei carte și ne face martori la lupta autoarei cu propriul trecut, de care încearcă să se rupă pentru a găsi puterea să o ia de la capăt.

Fragment

Brusc, la începutul lunii septembrie, ceva mă smulge din euforia mea plină de entuziasm. Este vorba despre solicitarea mea de constituire a registrului genealogic, de care eu și uitasem. Simt că mor când văd ce scrie. Conform legislației germane, eu sunt considerată căsătorită, ceea ce înseamnă că Napirai trebuie să poarte numele tatălui, asta în cazul în care cei doi părinți nu s‑au pus de acord asupra unui alt nume. Pe lângă aceasta, numele este certificat abia atunci când este înregistrat în registrul genealogic sau în buletinul de identitate. În plus, trebuie să prezint certificatul de naștere al soțului meu. Pentru numele lui Dumnezeu, de unde să scot eu acum un certificat de naștere care nici măcar nu există? În unul din formulare trebuie să răspund la o mie de întrebări referitoare la părinții lui Lketinga. Cum să fac eu rost acum de toate aceste informații de la un soț despre care nici măcar nu știu unde se află în acest moment?

Toate mi se învârt în cap de mi se face rău. Lketinga nu ar fi niciodată de acord ca Napirai să poarte numele meu. Permisul de ședere în Elveția mi s‑a acordat însă numai pe baza faptului că eu şi Napirai purtăm același nume și avem aceeași naționalitate. Simt că înnebunesc de teamă că cineva mi‑ar putea‑o lua pe Napirai. Oare din cauza câtorva paragrafe idioate să se prăbușească universul nostru atât de frumos, pe care abia l‑am clădit? Sau oare Lketinga, care trăiește la 10.000 de kilometri depărtare de noi, într‑un loc necunoscut, trebuie să fie reprezentantul legal al lui Napirai?

Nu‑mi vine să cred! Citesc și recitesc întrebările și nu știu cum așputea răspunde vreodată la ele. Îmi vine să las totul baltă! Napirai va avea însă cândva nevoie de un buletin, iar pentru asta îi trebuie un certificat de naștere atestat, care trebuie însă legalizat în Kenya. Dumnezeule, cum să fie posibil așa ceva? Nu mai știu ce trebuie să fac. Sunt disperată. O sun pe mama, care încearcă să mă încurajeze, dar nici asta nu mă ajută cu nimic.

Pentru că niciunul din cunoscuții mei nu este la curent cu aceste lucruri, sun la Consulatul General al Germaniei la Zürich și mă programez. Acolo mă întâmpină un domn amabil și binevoitor, dar nici el nu‑mi poate da prea multe informații. Îmi spune că așa sunt legile și să încerc să aflu mai multe lucruri despre familia mea de la fratele lui Lketinga. Apoi, va vedea el ce va putea face cu informațiile pe care i le aduc și dacă îi vor fi de ajuns.

Plec din consulat epuizată și leoarcă de transpiraţie. Tot ce știu este că va fi complicat. Mă gândesc la rudele mele din Kenya care îmi sunt atât de dragi, la traiul lor umil și primitiv. Cum să le explic eu acestor oameni că în lumea noastră civilizată avem nevoie de toate aceste lucruri? Iar acum trebuie să mai dea referințe și despre morți, ei, care nici măcar nu‑și cunosc ziua de naștere și nu înțeleg de ce se mai și serbează! Mi se pare absurd.

Dar, pentru că nu văd altă soluție, mă apuc să‑i scriu lui James o scrisoare lungă. Îl rog să‑mi răspundă cât poate de exact la toate aceste întrebări și, dacă este posibil, să bată scrisoarea la mașină și să o legalizeze la misiune. Îi scriu că îmi pare foarte rău dacă stârnesc agitaţie în sat din cauza asta, dar pentru mine și Napirai aceste lucruri sunt foarte importante. Trimit scrisoarea fără să‑mi fac prea multe speranțe. Sunt convinsă că va dura mai mult de două, trei luni până voi primi răspuns, pentru că în perioada asta James este la școală și abia de Crăciun se duce acasă. Consulatul urmează să trimită certificatul de naștere al lui Napirai și certificatul de căsătorie în Kenya pentru legalizare. Și asta va dura o veșnicie.