Citește un fragment în premieră din volumul Îndoiala. O explorare în psihologie de Geoffrey Beatie, în traducerea lui Vlad Russo. Cartea a apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI.

Împletind cele mai recente cercetări științifice din domeniu cu studii de caz asupra unor figuri celebre ca Jung, Kafka, Picasso și Alan Turing, Geoffrey Beattie prezintă îndoiala ca pe unul dintre conceptele centrale ale psihologiei.

De la îndoiala de sine și sindromul impostorului la transformarea în armă a îndoielii cu privire la schimbările climatice, autorul ne arată în ce fel se insinuează această stare în mintea noastră, cum se dezvoltă și ajunge să ne schimbe. Îndoiala poate fi un mecanism rațional sau irațional, sistematic sau aleatoriu, sănătos sau patologic, productiv sau neproductiv.

Doar de noi depinde s-o recunoaștem, s-o înțelegem și să-i evaluăm costurile în plan personal și social.

FRAGMENT

Știm astăzi că Franz Kafka a suferit de o formă extremă de neîncredere în sine și că a înțeles pe deplin sursa îndoielilor și neîncrederii sale. Autor al unor scrieri clasice precum Metamorfoza, Procesul și Castelul, privit de scriitori precum W.H. Auden, Vladimir Nabokov sau Gabriel García Márquez drept una dintre principalele figuri ale literaturii secolului XX, Kafka a fost paralizat de îndoială de lungul întregii sale vieți. În noiembrie 1919 i‑a scris o scrisoare tatălui său, în care‑i explica de ce, copil fiind încă, atunci când își lua examenele și chiar când primea premii pentru rezultatele la învățătură, se simțea întotdeauna ca „un funcționar care a săvârșit o fraudă la banca unde mai e încă angajat și care tremură la gândul că ar putea fi descoperit“ (*Kafka 1919/2011: 55; 2023: 71). Astăzi am numi acest sentiment „sindromul impostorului“. Kafka povestește cum se cufunda într‑o adâncă neîncredere în sine, chinuit de gânduri, fantasme și vise. Fantasme nutrite încă de pe când era copil, cum că, după ce‑și va lua examenele la școală, va fi inevitabil prins – descoperit de profesorii săi drept „cel mai incapabil și în orice caz cel mai ignorant dintre elevi“, și că va fi „de îndată scuipat afară, spre bucuria tuturor celor drepți, eliberați în sfârșit de tot coșmarul acesta“ (*Kafka 1919/2011: 54; 2023: 71). Fantasme și gânduri de care n‑a scăpat niciodată.

În lunga sa scrisoare acuzatoare, Kafka stabilește clar originea neîncrederii în sine: ea derivă, scrie el, din abuzul emoțional la care, copil fiind, a fost supus de tatăl său autoritar, Hermann, om ridicat prin propriile forțe, cu o „încredere nelimitată în părerile sale“, cum îl acuză Kafka. „Ca tată ai fost pentru mine prea puternic, mai ales că frații mei au murit de mici, surorile au venit abia mult mai târziu, încât eu a trebuit să port de la început singur toată povara, și pentru una ca asta eram mult prea slab“ (*Kafka 1919/ 2011: 9 – 10; 2023: 8–9). El amintește că dezaprobarea constantă a tatălui, „judecata minimalizatoare“, indiferența sa față de preocupările lui intelectuale și creatoare, amenințările, repudierea activității și lipsa iubirii au fost surse ale propriei sale neîncrederi, care l‑a făcut incapabil până să și gândească cum trebuie – „era aproape cu neputință […] să‑mi depăn până la capăt și consecvent gândul“.

Era intimidat de tatăl său atât din punct de vedere fizic, cât și mental:

Îmi amintesc, de pildă, cum adesea ne dezbrăcam amândoi în aceeași cabină la ștrand. Eu, slăbănog, numai piele și os, firav; tu, puternic, mare, corpolent. Chiar și în cabină mă simțeam de‑a dreptul jalnic, și nu numai față de tine, ci față de toată lumea, căci tu erai pentru mine măsura tuturor lucrurilor. (*Kafka 1919/2011: 15; 2023: 14 – 15)

Cât privește comportamentul tatălui său, Kafka scrie: „Mijloacele tale retorice cele mai eficiente, care în ce mă privește n‑au dat niciodată greș, erau: insultele, amenințările, ironia, râsul răutăcios și – ciudat – mila față de tine însuți“ (*Kafka 1919/2011: 23; 2023: 26). Recunoaștem în relatarea acestor suferințe prototipul situației „kafkiene“:

Eu eram întotdeauna acoperit de rușine; sau îți ascultam poruncile, și atunci mă simțeam rușinat, că erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpățânam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de rușinos, căci cutezam să mă arăt încăpățânat față de tine; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forța ta, pofta ta de mâncare, îndemânarea ta, pe care tu cu toate acestea mi le pretindeai ca pe ceva de la sine înțeles, și asta era de fapt rușinea cea mai mare din toate.

Avem aici de‑a face, evident, cu un dublu imperativ (Bateson 1973) – situația insuportabilă în care orice răspuns ai da ești pedepsit. Nu e un dublu imperativ în sensul „clasic“, acela de mesaj venit pe două canale de comunicare contradictorii și simultane (obiectiv observabile), implicând de regulă canale verbale și nonverbale, în cazul căruia orice răspuns posibil e pedepsit; cum spune Bateson, „o a doua injoncțiune [de obicei comunicată prin mijloace nonverbale precum postura, gesturile sau tonul], în conflict cu prima la un nivel mai abstract, și întărită și ea de pedepse sau de semnale care pun în pericol viața“. E mai degrabă un dublu imperativ survenit în timp, implicând interpretarea unor comunicări multiple (implicând uneori doar afirmații contradictorii) și antrenând sentimentul că nu există răspuns rațional posibil (Beattie 2021) și că orice răspuns duce inevitabil la pedeapsă – în cazul de față, rușinea sau mai rău. În relația cu tatăl său, Kafka era ezitant, în sens literal și metaforic:

Am deprins de la tine – și tu, când e vorba de lucrurile care te interesează, ești un vorbitor excelent – un fel ezitant, bâlbâit de a mă exprima, și chiar și asta a fost prea mult pentru tine, așa că în cele din urmă am tăcut, la început poate doar ca un gest de sfidare, pe urmă pentru că nu mai puteam nici să gândesc, nici să vorbesc.

Îndoiala s‑a extins asupra fiecărui aspect al existenței: „Mi‑am pierdut încrederea în propriile mele fapte. Eram șovăielnic, plin de îndoieli. Cu cât mă făceam mai mare, cu atât aveai la dispoziție mai mult material ca să‑mi dovedești nevrednicia mea; și treptat, în anumite privințe, ajungeai să ai cu adevărat dreptate“ (*Kafka 1919/2011: 23; 2023: 27). Avea îndoieli chiar și faţă de trupul lui, ceea ce i‑a afectat grav sănătatea:

Însă cum eu nu eram sigur de nimic, aveam nevoie în fiecare moment de o confirmare a propriei mele existențe, întrucât nu exista nimic despre care să pot spune că‑l am în stăpânirea mea, neîndoielnică, exclusivă, care să țină în mod neechivoc doar de mine însumi; cum eram, la drept vorbind, un fiu dezmoștenit, în chip firesc am ajuns să nu mai fiu sigur nici de lucrul cel mai apropiat de mine însumi, de propriul meu trup.

Asta dădea „cale liberă tuturor ipohondriilor“ care l‑au afectat pe Kafka, temeri legate de digestie, de căderea părului, de încovoierea șirei spinării și așa mai departe, toate încheiate în cele din urmă cu o boală adevărată: tuberculoza care l‑a răpus la patruzeci de ani. S‑a sfârșit de foame, întrucât gâtlejul i se îngustase și se blocase din pricina tuberculozei, făcând ca deglutiția să‑i devină dureroasă. Ceea ce nu i‑a împiedicat pe câțiva psihologi să sugereze că înfometarea lui a fost o formă de anorexie, uitând de durerile pe care le suferea la fiecare înghițitură.

Kafka avea treizeci și șase de ani când a scris celebra scrisoare. I‑a dat‑o mamei sale, Julia, să i‑o înmâneze soțului, dar mama i‑a înapoiat‑o necitită de destinatar, simțind poate că scrisoarea nu va împlini speranțele fiului ei, care avea să fie iarăși strivit. Treizeci și șase de ani i‑au trebuit deci lui Kafka pentru a‑i explica tatălui ce simțea din pricina comportamentului său și pentru a‑i mărturisi nesiguranța lui ascunsă și înăbușită, îndoielile manifestate difuz doar prin evitarea lui, prin nevroze și ipohondrie. Aceste îndoieli au stat desigur la baza artei sale (pe care tatăl lui a respins‑o întotdeauna cu dispreț). Scrisul reprezenta pentru Kafka „mici încercări de a‑mi obține independența, niște încercări de a evada, [care] au avut doar cele mai neînsemnate succese“ (de altfel, nici n‑a avut mare succes în timpul vieții). Expunerea și explicarea acestor îndoieli ne ajută să înțelegem ce înseamnă să fii prins în capcana unei situații „kafkiene“ complexe și contradictorii. Vorbindu‑ne despre ea, Kafka ne‑a schimbat – fără a urmări așa ceva, desigur – concepția despre absurd și ilogic, despre complexitate și bizarerie, dându‑ne posibilitatea să le numim, și deci să le recunoaștem și să vorbim despre ele.

Tatăl n‑a citit și n‑a ascultat mărturisirea fiului. Mi s‑a părut întotdeauna că e mare păcat. A asculta relatări despre îndoială și a le pricepe sensul ne poate ajuta să ne înțelegem unul pe altul, ne poate ajuta să stabilim legături cu ceilalți și să ne simțim mai puțin singuri, chiar și în relații destrămate și disfuncționale, cum este cea despre care am vorbit mai sus.

*

GEOFFREY BEATTIE, profesor universitar, psiholog, scriitor și jurnalist britanic, a absolvit psihologia la University of Birmingham și a obținut doctoratul la Trinity College (Cambridge). Predă în prezent psihologia la Edge Hill University și este Visiting Scholar la Oxford Centre for Life‑Writing (OCLW) și la Wolfson College (Oxford). Este membru al British Psychological Society, Royal Society of Medicine și Royal Society of Arts. Cercetările sale se axează pe rolul proceselor implicite în luarea deciziilor și în comportament (comportamentul nonverbal în comunicarea multimodală, cogniția implicită în luarea deciziilor privitoare la discriminare și schimbările climatice), aplicarea tehnicilor psihologice în viața de zi cu zi, psihologia boxului și alergării, studii etnografice cu privire la viața clasei muncitoare în Marea Britanie etc. Printre scrierile sale se numără: Talk. An Analysis of Speech and Non‑Verbal Behaviour in Conversation (1983; încununată cu Spearman Medal oferită de British Psychological Society), We Are the People. Journeys Through the Heart of Protestant Ulster (1992) și The Corner Boys (1998) (ambele pe lista scurtă pentru Ewart‑Biggs Literary Prize), On the Ropes. Boxing as a Way of Life (1996; pe lista scurtă a William Hill Sports Book of the Year), Why Aren’t We Saving the Planet. A Psychologist’s Perspective (2010), Our Racist Heart. An Exploration of Unconscious Prejudice in Everyday Life (2013), Rethinking Body Language (2016), Trophy Hunting. A Psychological Perspective (2019; pe lista scurtă a Taylor & Francis Outstanding Book și Digital Product Award), The Psychology of Climate Change (2019), Selfless. A Psychologist’s Journey through Identity and Social Class (2020). Cărțile sale au fost traduse în chineză, portugheză, italiană, finlandeză şi germană.