[Concurs] Vrei un exemplar din “Micuţele Mincinoase”?
Scris de Adriana Cocic • 28 February 2011 • in categoria Concursuri
V-am povestit, săptămâna trecută, de Micuţele mincinoase - cartea care te teleportează în lumea adolescenţei şi te face să trăieşti, cu sufletul la gură, întâmplările bizare prin care trec cele patru protagoniste.
Astăzi am o surpriză pentru aceia dintre voi care doresc să citească primul volum din seria scrisă de Sara Shepard. Împreună cu Editura Leda, oferim cinci exemplare din Micuţele mincinoase pentru cele mai frumoase cinci amintiri din liceu. :)
Aşteptăm să ne împărtăşiţi, în comentarii, una dintre cele mai dragi vouă amintiri din liceu până duminică, 6 martie, ora 23:59, iar luni, 7 martie, anunţăm fericiţii posesori ai unui volum din Micuţele mincinoase.
Citeste cele 28 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
NICOLETA SAS spune:
Amintirile mele legate de liceu se rezuma la dragostea mea pentru carti. Din olimpica la matematica am ales sa urmez un liceu cu profil uman-filologie. Deoarece am ajuns in clasa a 12-a sa am 9 ore de limba romana pe saptamana,am avut ocazia sa citesc cu mare interes toate cartile sugerate de profesoara mea. Asa ca la sfarsitul liceului am fost numita “cea mai cititoare”dintre colegii mei. Pentru mine aceasta este cea mai draga amintire legata de perioada liceului..
-
glodeanu veronica spune:
Una dintre cele mai frumoase amintiri din liceu a fost atunci cand in cadrul unui careu am fost felicitata de dl. profesor de romana ca am castigat un loc pe podiumul judetean al olimpiadei de limba si literatura romana…am primit o diploma si o carte, dar aplauzele profesorilor si ale colegilor au insemnat totul pentru mine…
-
Cristina spune:
Prin ultimul an de liceu, auzisem noi ca ni se pregateste ceva, si inca destul de serios si de neplacut: amanarea inceperii vacantei de iarna pana dupa… prima zi de Craciun… Cum sarbatoarea parea sa nu poata fi petrecuta acasa, am luat toata clasa o hotarare… ad-hoc: sa organizam “Pomul de Craciun”… in scoala, toti elevii clasei impreuna cu cativa profesori. Numai ca de undeva, de sus, s-a revenit asupra datei de incepere a vacantei de iarna, asa ca… urma sa intram in vacanta totusi inainte de Craciun… Ce era de facut? Ideea era adoptata de toti, chiar incepusem sa ne facem planurile: sa ne cumparam cadouri unii altora, sa aduca cineva un bradut, fie el si artificial, sa joace unul dintre colegi rolul lui Mos Craciun… Asa ca… am decalat petrecerea de Craciun in penultima zi de scoala… Numai bine s-a nimerit sa avem ore de practica intr-un corp de cladire ceva mai… “izolat”…
Petrecerea a fost de pomina: cadouri, poezii, cantece, fotografii… pentru cateva ore ne-am simtit mai copii decat eram de obicei.
Mai am inca cadoul primit (sortii facusera sa primesc un ursulet de plus chiar de la “Mos Craciun”, in speta de la colegul ce a jucat rolul Mosului). Mai am inca pozele in alb si negru facute in acea zi… Si mai am pastrata in suflet amintirea acelei zile, ca si a multor altor amintiri placute din liceu… -
dana spune:
O amintire din liceu…hm….eram la ora de mate si la un moment dat m-am ridicat in picioare si cu o voce foarte…..vesela pe un ton ridicat am strigat:cine merge la bufet?Toata lumea se uita la mine ciudat,toti amutisera deoarece eu crezusem ca se sunase de iesire,ca era pauza dar cand colo…surpriza….mi se paruse.Mai era vreo juma de ora pana la pauza asa ca….m-am inrosit toata,mi-am cerut scuze si profa drept..rasplata m-a chemat la tabla si mi-a dat si o nota frumoasa in forma de scaun:)
-
doru spune:
o sa incep prin a va scoate din starea de incertitudine in care probabil ca va aflati raspunzandu-va la doua intrebari: da, eu sunt baiat si doi: de ce ar vrea un baiat o carte aparent scrisa pentru publicul feminin…? pai… raspunsul e foarte simplu, cartea se va da pe 7 martie, care este inainte de 8 martie. nu…nu…scoateti-va imediat gandul ala oribil din minte, sigur ca o sa-i daruiesc prietenei mele si altceva in afara de carte(sigur, asta daca o voi castiga, si acel daca va fi unul putin mai lung pentru ca sunt baiat. da, corect invoc discriminarea, ce numai voi?).
however, revenind la acea povestioara, a mea are strict legatura cu scoala, si cine reprezinta oare mai bine scoala decat profesorii? nu, nu am sa povestesc cum am fost numit incorigibil de catre directorul adjunct al liceului in plina cancelarie, cu doua precizari: 1.directorul adjunct era o domnisoara de doar 40 si de ani si 2.aveam o relatie foarte buna cu directorul principal si cu o mare parte dintre profesori, asta ca sa nu credeti ca eram incorigibil fara speranta… oricum, toata istorisirea mea se invarte in jurul dirigintei (1.80, ochi caprui, bruneta, energica, te facea sa vii la orele ei…suna bine, nu? ok, poate am exagerat un pic, recunosc, avea 1.80 cu catalogul ridicat deasupra capului, enervant de energica si veneai la oerele ei sau dumneaei(ca este profesor) sa nu ti scada nota la pourtare. daca aceste detalii controversate poate nu va intereseaza, cert este ca ori de cate ori aceasta doamna diriginta parcurgea distanta sala de curs si cancelarie, trecea fix prin spatele fiecarei usi de pe coridor. pai bine, si acum probabil ca o sa ma intrebati cum e posibil, din moment ce sunt usi si pe o parte si pe alta a coridorului? ei, daca si dumneavoastra, atunci cand mergeti pe strada va balansati de pe un sens pe celalat in cautarea echilibrului cosmic, intelegeti. daca nu, ma credeti pe cuvant, ceea ce va si recomand. si uite asa s-a produs impactul dintre doua energii ale universului. fiind la sfarsitul orei de informatica, dupa ce tocmai ascultesem cu mare atentie discursul domnului profesor cu privire la generatia power flower(da, la informatica eram), am simtit brusc o nevoie de a iesi afara si de a imbratisa florile, a vorbi cu vantul, stiti voi…alea, alea… doar ca intamplarea facu (mie imi place sa cred ca Cel De Sus) ca doamna diriginta sa se nimereasca exact in spatele usii pe care florile (si nu cele ilegale) m-au facut sa o izbesc cu putere. ce sa vezi? urmarea e simpla, doamna diriginta cazuse pe spate, cu o mana tinandu-se de nas si cu cealalta facand gesturi amenintatoare catre mine. eu am crezut ca vrea sa o ajut sa se ridice, dar ma inselasem. ma intreb daca isi mai aduce aminte. nu va speriati, nu patise nimic, doar o sperietura mica, acolo. povestea mea are happy end. cel putin pentru mine. in fine, la multi ani tuturor fetelor, ca doar este saptamana lor, si, daca aveti dubii cu privire la provenienta cadoului pe care-l primiti de la prieten, sot, amant, mare grija sa nu-l fi primit la randul lui! -
iulia spune:
Cred ca cea mai frumoasă amintire o am alături de cea mai bună prietenă a mea din liceu, cand ne-am gandit la sfarşitul unui semestru să nu mergem la nicio teza si sa facem ceva special, pentru ca ar fi fost prea banal sa dam tezele cu toti ceilalti. Intr-o zi am plecat de nebune intr-o localitate de la noi din judet , aproape de munte,altă zi, ne-am petrecut-o la sala de lectura a bibliotecii judeţene, iar in alta ne-am plimbat toata ziua, si ne gandeam ca zilele alea vor ramane acolo in suflet ca niste amintiri tare frumoase. A, si in ultima saptamana a semestrului, cand toata lumea chiulea, noi dadeam cele trei teze. Dar nu am regretat nimic. :-)
-
Raducanu Georgiana spune:
Prima mea amintire din liceu… Eram o boboaca timida si credeam ca toti cei din jurul meu sunt suspecti. Prima saptamana de liceu a trecut fara incidente prea mari, dar in cea de a 2saptamana am avut surpriza de a ma intalni pe holul liceului cu un cortegiu funerar. Nici nu va imaginati cat de speriata am putut sa fiu. Colegii mei din ultimul an s-au gandit ca nu pot lasa ultimul lor an de liceu sa inceapa fara niciun incident, asa ca au scos usa clasei lor din balamale si au folosit o pe post de targa sa care “mortul”. Erau patru baieti care carau targa cu un coleg care tinea in mana si o lumanare aprinsa, iar in fata lor in costum de preot un alt baiat. Si au facut astfel turul liceului. Cel imbracat in preot nu a facut doar atat, ci a mai si venit la noi la ora( aveam ora libera) si ne a spus ca el este profesorul de religie si noi cu el avem ora atunci. Aceasta este prima mea amintire din liceu, dar cu trecerea anilor am ajuns sa fiu si eu una din cei care faceau astfel de tampenii.
-
Mihai spune:
OFFTOPIC: Dorule, Dorutule, dar din dar se face rai…
ONTOPIC: Eu sunt inca in liceu, dar tot am vreo doua-trei faze bune de povestit.
Si cred ca o sa expun ceva aici:Ca tot e saptamana martisorului, saptamana femeilor, ma rog saptamana aia in care barbatii au grija de fete…
8 martie 2009, toti colegii mei de clasa
(in speta cei de sex masculin) au venit frumusel la clasa cu flori pentru colegele mele si cu flori pentru doamnele profesoare.
Eu (contrar obiceiurilor mele ) ajung ultimul in casa, si ca sa fie surpriza maxima, fara nici macar o floare.
Fetele ma iau la ochi, imi bat apropo-uri, ma rog pe scurt ma iau la 3-pazeste si ma baga in interogatoriu, de ce n-am adus flori, de ce sunt mai special, pe cine m-am suparat, daca nu cumva mi-a murit cineva din familie foarte drag tocmai de 8 martie, pe scurt, toate intrebarile posibile(poate si unele imposibile, dar pe care nu mi le amintesc). Nu raspund la nici macar o intrebare, tac si inghit.
La inceperea primei ore, tot ibaietii cu florile cu toat cele pe catedra profei, eu ma ridic de la locul meu, si ma duc cu o cutie de napolitane JOE, si-o servesc pe profa. Ea se uita la mine, nu stie ce sa-mi spuna, moment in care spun: “Luati cu incredere, azi e ziua mea de nastere.”
Si toata clasa izbucneste intr-un ras…Cred ca e amintirea care primeaza deocamdata …
-
Ayda spune:
Imi amintesc cu drag de orele de matematica in care profesorul era intotdeauna bine dispus si spunea tot felul de traznai dar mai ales ultima teza ne-a tinut cu sufletul la gura. A fost cam asa:
prima zi(Marti):(profu’)-Vineri avem teza?
(clasa)-Daaaa!
a doua zi (Miercuri):(profu’)-Vineri avem teza?
(clasa)-Daaa!
a treia zi (Joi):(profu’)-Maine avem teza?
(clasa)-Daaa!
a patra zi (Vineri):(profu’,vine la fara 25, intra in clasa, se asaza pe scaun, cauta o carte, citeste vreo 5 minute si se scoala:
– Ce, ce ora aveti acu’?A, matematica(moment de luciditate)
Avem teza? Am uitat,am uitat fir-ar sa fie!!
(clasa):Ooooooooh!Haaaaaaaaaaaa -
Claudia spune:
Mi-a placut si nu mi-a placut perioada liceului. Am fos “fortata” sa urmez profilul chimie – biologie, desi imi doream filologie cu toaa fiinta mea. :)
In iarna (nu, nu a vrajbei noastre) clasei a XII-a am facut laringinta. Doamna de filozofie m-a ascultat la lectia despre Libertate. Bine ca nu a fost despre fericire… :)) ca atunci chiar sufeream. :) I-am explicat prin semne ca nu pot vorbi. A crezut ca fac glume proaste, mi-a spus sa iau loc si am luat un 3. Era si timpul. A fost primul si ultimul din cariera mea de eleva. :)
Succes tuturor!
-
Pingback: Castiga 5 carti “Micutele mincinoase” de Sara Shepard | Concursuri Online
-
FLORY spune:
cea mai frumoasa amintire este intr-o iarna cand am iesit dupa ore ,in centrul orasului la o bulgareala si cateva poze care mai de care mai haioase in cel mai super grup 6 fete si un baiat (rasfatatul grupului).ce vremuri……..
-
lvd spune:
am fumat joint la scoala..si am ras la ora profei de mate..care era o crizata..si ne`a dat afara..apoi ne`am dus intr`un bar..ne`am imbatat..si inainte sa ajung acasa era sa dau coltu`..noroc cu un sofer binevoitor caruia i`a fost mila sa nu ma calce..iar in fata usii am stta circa jumatate de ora pana sa nimeresc broasca aia nenorocita..parintii mei fiind acasa si amuzandu-se pe seama mea..si parca nu era de ajuns ca eram super praf..tata ma punea sa suflu pe el sa isi dea seama de ce sunt in astfel de stare..dar noroc cu crizata de mate ca nu ne-a sunat parintii..pana la urma era de treaba fraiera..:)
-
vilmaristul spune:
in liceu am fost foarte ,,zgubilitica”,si am amintiri fel de fel
dar cea mai placuta,este o intamplare pe care si acum dupa o suma de ani mi o amintesc cu placere:
aveam o ,,fereastra”,si cum nu aveam timp sa merg acasa si sa ma intorc,cum profesoara de sport nu era,m am imbracat in treningul ei si am tinut ora de sport cu clasa a-X-a; asta nu i cine stie ce,dar de la fereastra cancelariei,unde erau inspectorii veniti sa asiste la ore, eram urmarita de o multime de ,,ochi”, care ulterior au felicitat o pe ,,tovarasa”,pentru modul de desfasurare a lectiei!
intamplarea a avut si o parte mai putin placuta,profesorul de latina,trecand intamplator pe acolo,mi a spus sauru’mana,si
s a ,,ofuscat” cand a aflat ca de fapt nu era profa,ci o eleva(si eram f.buna la invatatura chiar si la latina aveam 10) -
Simona spune:
As putea spune ca am multe amintiri frumoase din liceu, perioada in care m-am format ca adult cu ajutorul multor mentori buni. Nici una din ele nu este insa mai aproape de sufletul meu decat aceea in care mi-a fost recunoscut talentul, prin faptul ca am castigat un concurs de nuvele scurte cu ocazia zilei Panait Istrate. Sunt mai timida de felul meu, si as putea spune ca atunci nu reactionam bine la critici, si de aceea nici nu am vrut sa trimit cele doua scurte nuvele pe care le scrisesem cu ceva timp in urma. Am avut multe emotii si destule framantari interioare, iar surpriza cea mai placuta a fost ca am castigat premiul intai, si am fost de-a dreptul in extaz! In primul rand mi-a fost recunoscut talentul, iar in alta ordine de idei am invatat sa traiesc cu criticile, fie ele bune sau rele, sunt de ajutor. Am lasat destula lume sa-mi citeasca creatiile, si nu m-am mai intimidat, ci din potriva am fost mandra de mine. Partea amuzanta a fost ca juriul m-a premiat chiar daca in ambele nuvele imi mor personajele la final, bineinteles dupa ce traiesc o iubire inflacarata… Am fost si voi ramane o romantica, dar cu o parte intunecata, care imi invaluie povestirile in mister…
-
Alexandra L. spune:
Era sfarsitul clasei a X-a. Participasem la un concurs de interpretare muzicala. Reusisem sa trec de etapa locala si ajunsesem la etapa judeteana, unde miza era foarte mare pentru ca dintre toti participantii, se alegea o singura persoana pentru etapa nationala.
Din pacate, concursul avea loc in timpul orelor de la scoala. Eu reusisem sa ma invoiesc, si vorbisem cu ceilalti colegi sa se invoiasca si ei ca sa vina sa ma sustina. Asteptam cuminte in culise pana venea randul meu sa cant. Aveam mari emotii, dar gandul ca voi urca si ii voi vedea pe prietenii mei veniti sa ma sustina ma facea sa ma linistesc. Insa am primit un mesaj cu o veste proasta: colegii mi-au spus ca nu au putut sa plece, pentru ca doamna directoare si paznicul liceului supravegheau iesirile si nu putea nimeni sa plece. M-am intristat foarte tare si aproape ca nu-mi venea sa mai cant deloc.
Cu toate astea, mi-a venit randul sa cant si am vazut, prin multime, 4 tricouri albe pe care era scris cate o litera din numele meu: A-L-E-X. Erau ei, erau colegii mei veniti sa ma incurajeze! Ii vedeam cum sar si mi se parea chiar ca le aud vocile din toata multimea aceea! Am cantat din tot sufletul si a fost un moment foarte frumos.
Mai apoi, cand se deliberau rezultatele, un coleg dintr-o clasa mai mica a venit la mine si mi-a dat o bratara din cauciuc negru. Mi-a spus ca asta e tot ce avea la el, si ca e menita sa-mi poarte noroc. Apoi am aflat cum au reusit colegii mei de liceu sa ajunga la concurs: si-au aruncat ghiozdanele de pe geamul clasei si apoi au iesit pe usa, pretextand ca merg la magazin, ca in orice pauza normala.
Dupa-amiaza aceea mi s-a parut foarte luminoasa si am simtit dragostea celor din jur, poate mai mult ca niciodata. Peste toate astea, am aflat si ca concurentul care mergea la etapa finala a concursului … eram eu!
-
Aube spune:
În liceu obișnuiam să chiulesc destul de mult și neobrăzat. În orele de chiul, mă duceam sub castanii de dincolo de terenul de sport și citeam. Citeam mai ales poezie, pe atunci puteam, mă întreb când și în ce fel această abilitate a mea s-a pierdut.
Era în perioada când îl credeam că îl epuizasem pe Baudelaire și începusem să mă rătăcesc în Iluminările lui Rimbaud. Într-o astfel de oră de chiul (geografie), am avut surpriza să-mi găsesc locul de pe iarbă ocupat. De o fată, în plus. Am vrut să plec înainte să fiu observat, și să-mi găsesc alt loc de citit, însă, cum eram destul de mocofan și tâmpit (ca mulți liceeni), până să fac cale întoarsă, fata mi-a remarcat prezența și m-a întrebat la ce mă uit. E drept că aveam la ce să mă uit, dar a trebuit ca să-și dea ea părul brunet din ochi și să-mi pună întrebarea ca eu să remarc de fapt acest lucru, și să simt căldura aia, care pe atunci mă năpădea repede și violent, dată de apropierea unei fete frumoase.
Am spus că veneam de obicei în locul ăla ca să pierd vremea fumând și citind, dându-mi importanță pe cât puteam, dar adevărul e că mă bâlbâiam. M-a întrebat ce citeam și i-am arătat Iluminările. Deschise cartea, semnul era la textul “Aube“. S-a încruntat citind cele câteva rânduri și m-a întrebat dacă aveam habar despre ce e textul ăla. Am zis niște platitudini îngrozitoare, ceva despre comuniunea cu natura, parcă. A râs cristalin, și mi-a zis că ea înțelege cu totul și cu totul altceva, dar nu a vrut să-mi spună ce, cică nu era tocmai cuvenit.Am trăncănit toată ora aia. Era de vârsta mea, am presupus că probabil la D sau la F, că nu o mai remarcasem până atunci. Când m-am ridicat să plec (nu-mi plăcea să aștept până când terenul de sport se umplea de oameni, în recreație), am întrebat-o ce crede totuși că înseamnă poemul ăla, Aube. S-a apropiat de mine până când i-am simțit respirația parfumată, s-a ridicat pe vârfuri și m-a sărutat. În acel moment eram deja demult îndrăgostit până peste cap, așa că senzația fu una de cădere accelerată. În clipa următoare, se lipi de de mine, lăsându-mă să-i simt întregul contur. Nu știu cum să descriu momentul fără să sune a roman de citit în gară. Dar așa a fost. Totul a durat câteva secunde, dar la capătul lor am crezut că am înțeles ce însemna poemul Aube de Arthur Rimbaud.
Ne-am despărțit brusc și zâmbind, ea a plecat în pas iute în timp ce curtea se umplea de tineri.Chestia absolut stupidă a fost că a fost prima și ultima dată când ne-am vorbit. Nu-mi spusese cum o cheamă, nici în ce clasă e; asta nu înseamnă că nu am căutat-o, intrând sub diverse pretexte în mijlocul orelor la toate clasele la care m-am putut gândi. Degeaba. Îmi sucisem capul așa de tare încât primul lucru la care mă gândeam dimineața era ea, și lucrurile ciudate care se petrecau cu mine mă făcură să pricep, de data asta corect, în sfârșit, adevărata semnificație a singuraticului poem Aube.
După luni de chin, m-am mai liniștit, dar niciodată de tot. Ajunsesem să-mi imaginez că mă întâlnisem cu un soi de ființă mitologică – și pe atunci eram suficient de intoxicat de lecturi decadente ca să ajung să cred în ipoteza asta.Și poate aș fi crezut-o și azi, dacă nu aș fi revăzut-o 12 ani mai târziu, în părculețul Cazzavilian, pe o bancă, legănând un cărucior de copil. Mă schimbasem mult și, deși m-a privit, nu cred că m-a recunoscut. Părea fericită și într-o lume în care eu nu aveam acces. Mi-am continuat drumul fără să zic nimic.
Recitind ce am scris mai sus, îmi dau seama din nou că sună a nuvelă siropoasă de prost gust. Și totuși nu e, e viața mea, și în ziua aia de început de vară, am trăit mai mult decât în toți cei patru ani mohorâți de liceu.
Gata.
-
cris spune:
Rares era singurul din clasa care avea masina in cl a XII-a asa ca eram foarte tentati sa ne plimbam, mai ales in timpul orelor ce pareau plictisitoare sau sub amenintarea lucrarilor de control.Intr-o zi am plecat de la englezain haita, 7 oameni, 5 in masina, 2, adica eu si un coleg in portbagaj, aranjati dupa posibilati, dupa inaltime care cum. Si hai sa mergem noi undeva in afara orasului, la un baraj, ca ce frumos e vara, in timpul orelor la baraj. dar ca sa ajungem acolo trebuia sa o luam pe un drum neasfaltat, tot o groapa si o hartoapa, iar noi, astia arestati in bezna portbagajului ne am dat jos ametiti, plini de cucuie si zdruncinati ca dupa carusel. La intoarcere , am ales aceeasi varianta, asa ca ultimele ore din ziua aceea au fost dureros de lungi iar eu ma puteam incadra cu brio in categoria ” fete cucuiete”
-
Marmureanu Raluca spune:
Scumpii ani de liceu, ti-i vei aminti mereu! Personal, pot garanta acest lucru. Sunt studenta in anul 2 de facultate si spun cu mana pe inima ca imi este extrem de dor de tot ceea ce tine de liceu. Acolo mi-am facut prieteni pe viata, prieteni cu care am trecut prin multe clipe minunate pe parcursul celor 4 ani. Cea mai frumoasa amintire este legata de banchetul din clasa a 12-a. Am petrecut trei zile minunate la mare, la Mamaia, si a fost cu atat mai special cu cat a reprezentat prima noastra excursie impreuna, ca un colectiv. Inca din autocar am inceput petrecerea, am dansat, cantat, jucat, glumit. Am avut si divergente intr-adevar, nu ne-am putut organiza mereu asa cum se cuvine si scanteile nu au intarziat sa apara, insa la sfarsitul zilei am fost mereu impreuna, la un dans, un joc de carti pe malul marii impreuna cu domnii profesori. Am incercat cu totii sa imortalizam orice moment, mai insemnat sau nu, lucru ce se reflecta in cei minim 5 Gb de fotografii. As da orice sa repet experienta pentru ca, we had the time of our lives! Le recomand tuturor liceenilor sa se bucure de fiecare moment; desi uneori colegii rautaciosi, profesorii, tezele si notele mici par a sta in calea fericirii, toate acestea fac parte din ceea ce numim ani de liceu, ce ne ajuta sa ne maturizam si sa invatam mai multe despre viata.
-
Andra spune:
Eu inca sunt la liceu, si cu urcusurile si coborasurile ei, perioada asta chiar e una foarte frumoasa.
Ar fi multe momente de povestit, dar cred ca de data asta va povestesc despre cum chiuleam noi in clasa a noua…Inainte de toate trebuie sa va explic ca liceul meu e(ra -ca acum si-a mutat locatia) unul mai noncomformist, acesta activand intr-o cladire din secolul XV, o fosta manastire de maicute, langa care, lipita se afla o biserica greco-catolica. Nu pot sa nu va explic cat de “creepy” ni se parea la inceput liceul. Culoare intunecoase, reci si inalte; usi care te duceau in incaperi dubioase si cripta cu mormintele maicutelor chiar sub clasa noastra… Ceva de vis! Ei, si plimbandu-ne deseori prin cladirea asta prin care te pierdeai avand tot felul de coridoare si scari intortocheate, ne mai intalneam cu cate vreun personaj “mitic”, cum il numeam noi. Eu personal m-am intalnit cu o maicuta care arata mai degraba a fantoma decat a om (Biserica de langa nu are maicute, de unde o fi aparut, habar nu am.) si cu un preot, mic si batran care mergea greu si cu pasi mici-mici, asa cum merg gheisele cand poarta kimono-ul.
De chiulit, era greu sa chiulesti acolo, in scoala nu prea aveai unde sa te ascunzi si de iesit afara, nu prea puteam iesi ca se incuia SINGURA poarta, iar in pauze statea Coca (o tanti putin dusa…) care facea pe Rambo.
Intr-o zi insa, indreptandu-ne inspre poarta de iesire (poate, poate o convingeam pe Coca sa ne lase sa iesim), una dintre usile de pe coridor, usa care de obicei era incuiata cu un lacat mare, era insa descuiata si intredeschisa. Mai curioasa de fel, am bagat nasul sa vad ce era dupa usa. Si mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca usa dadea direct in biserica. Preotul oficia slujba, oamenii se rugau. Toti ai mei colegi, dupa ce s-au uitat si ei, au sugerat sa iesim prin biserica, afara. Hotararea a fost luata si gata: 7 elevi mergand repede si chicotind printr-o biserica. Una dintre fete avea decolteul cat aeroportul, alta avea o fusta scurte de 2 palmi, s.a.m.d. Oamenii s-au intors auzind pe langa ei fosnet, un om chiar m-a intrebat daca am de gand sa stau la slujba sau nu. Amuzant a fost si cand am vazut un coleg (mai “smecheras”, asa) cum se opreste, se intoarce cu fata catre altar, isi face cruce si pleaca…
Asa chiuleam noi intr-a noua, acum, scoala s-a mutat si e mai usor sa iesim… Inainte spuneam ca suntem toti la inchisoare, acum, parca era mai bine dincolo, ne distram (si) mai tare. Oricum, oriunde ar fi amplasata cladirea, liceul chiar este o perioada frumoasa de care trebuie sa te bucuri, cu bunele si cu relele ei. -
Bianca Pavel spune:
Probabil o intamplare hazlie si foarte draga din liceu , s ar fi petrecut intr o zi de 1 aprilie , atunci cand un prieten , care imi era si coleg de clasa a planuit impreuna cu grupul nostru sa aduca el ceva instrument care se parea ca declansa un miros insuportabil de toaleta , atunci cand il foloseai ca spray.Asa ca , in ziua cu pricina am actionat la aproape fiecare ora si pot spune ca ne a mers cat de cat. Tuseam intr una pentru ca mirosul era insuportabil , am deschis toate ferestrele , era zarva tare mare (probabil ca profii s au prins de glumita noastra si ne au lasat in pace ) . Insa a sosit si ora de muzica cu un profesor pe care toti il luam oarecum in deradare pentru ca era foarte comic si actiona in mod neasteptat la tot felul de gesturi , de bun simt, bineinteles. Astfel ca pe cand a intrat domnul in clasa alaturi de laptop ul la care trebuia sa urmarim un film interesant , clasa tusea si rada in hohote , toti cu capetele pe afara , pe dupa ferestre . Bineinteles acesta s a impus de la inceput si am fost nevoiti sa ne asezam chiar daca ripostam spunand ca ne sufocam . Astfel am fost nevoiti sa urmarim filmul cu ferestrele inchise si fara sa scoatem un sunet , sa radem sau sa tusim riscand sa ne alegem cu absenta in rosu . In fond scena a fost foarte comica pentru faptul ca ne am facut o cu mana noastra , sperand sa radem putin de profesor , totusi ne am distrat copios deoarece expresiile de pe fetele noastre erau foarte comice , toti abtinandu ne sa nu izbucnim in ras sau tuse.
-
POPA STOICAN FELICIA spune:
O amintire care a inceput prost dar s-a finalizat cu satisfactie si succes:
Eram in clasa a X-a la un Liceu Pedagogic. Mi-am permis sa-mi pun permanent in par si sa apar a doua zi la scoala. Dirigintelui nu i-a placut noua mea freza, astfel ca m-a scos in fata careului,crezand ca va fi felicitat de seful lui, directorul liceului. Surpriza lui a fost mare cand mi-a fost apreciata noua coafura de catre director, de-altfel pe buna dreptate, imi statea foarte bine, insa pe vremea aceea era o miscare indrazneata. Asa ca eu am iesit invingatoare din toata povestea, iar scumpul meu diriginte, a ramas cu “buza umflata”.
-
Alexa Cernauteanu spune:
Roua lalelelor
Ah! Adolescenţa! Exuberanţă, vise, iubiri tăinuite, şoapte şi lacrimi…
Intrasem în clasa a IX-a. Proaspăt „boboc”, cu inima strânsă de emoţie, dar cu speranţe cât pentru o viaţă întreagă…
M-am adaptat repede în noul colectiv. Eram toţi la fel: veseli, „şturlubatici”, copilăroşi. Pe dinafară, veselie, pe dinăuntru, zbor spre astre, spre subim… Sufletu-mi îşi cerea perechea, îşi dorea iubirea…
Doi ochi albaştri se cam fâsticeau când le priveam culoarea sublimă, genele-i prindeau câte o lucire tainică… Era colegul meu de clasă! Cam timid! Îmi plăcea să-l privesc atunci când nu observa. Îi admiram chipul ce prinsese deja trăsături masculine, îi ascultam vocea vrăjită, îi sorbeam în taină întrega făptură…
Câtă candoare! Câtă inocenţă! Ne ascundeam trăirile de îndrăgostiţi unul faţă de altul şi amândoi faţă de lume. Cu fiecare zi care trecea, ne promiteam nouă înşine să îndrăznim primul pas. Însă apropierile erau de natură intelectuală. Purtam lungi discuţii în timpul orelor de literatură, de filozofie, de psihologie, unele continuând şi în pauze, lipsindu-se de tutela profilor. Şi, nu ştiu cum se făcea, dar cele mai interesante erau tangente iubirii…
O felicitare emoţionantă de Crăciun, un mărţişor delicat în martie, o floare suavă pe 8, paşi mici, ezitanţi. Se apropia sfârşitul anului şcolar şi începuse să se cuibărească în sufletu-mi teama că pentru câteva luni nu-i voi mai şti privirea albastră. Dar frica s-a dovedit reciprocă! În mai am început să găsesc flori în bancă. Nu ştiu când le strecura! Le găseam în oră căutând vreun caiet. Îi căutam privirea ca să-i pot mulţumi şi mă cufundam în cerul nesfârşit al sublimului. Într-o zi erau lăcrămioare. Mici ca lacrimile-mi tăinuite. Altă dată, lalele! Frumoase ca zâmbetul iubirii. Uneori, frezii! Delicate precum simţirea ce mă înfiora. Alteori, trandafiri! Roşii ca dragostea…
Însă clipa de graţie s-a arătat spre sfârşitul anului scolar. Se apropia ziua mea şi emoţia îmi cam distrăgea atenţia de la activităţile mele zilnice. Mă copleşea gândul că va veni în locaşul meu în care s-au ţesut atâtea vise. A primit fericit invitaţia. S-a nimerit ca ziua mea să fie chiar duminică. Sâmbăta pregătirilor a fost tare lungă. Însă toate au ieşit aşa cum îmi doream. Invitaţii nu puteau fi decât foarte mulţumiţi. Nu ştiu dacă am reuşit să dorm câteva ore de emoţie.
În ziua cea mare, m-am trezit prima. Am deschis fereastra ca sa-mi însoresc privirea. Era prima dată când făceam eu asta. De regulă, venea mama, care-şi crease o întreagă strategie ca să mă trezească să nu întârzii la şcoală sau ca să nu pierd vremea în pat. Aşadar am ridicat storurile, am deschis fereastra şi ochi-mi au avut parte de ceva ireal: atârna în faţa geamului meu un buchet de lalele, incredibil de frumoase, pline de roua dimineţii. Clipa de extaz a devenit repede una de îngrijorare. Cum ajunseseră florile acolo (stăteam la etajul al patrulea, ultimul al acelui bloc)? Ce-am să le spun alor mei? De unde-au apărut florile astea înainte ca vreunul să iasă din casă? Câtă nebunie, atâta imprudenţă! Cine le strecurase la fereastra mea?
Am tras de aţa de care erau legate meşteşugit până la marginea de sus a blocului. Am reuşit s-o rup. Pe celofan era prins un bilet: „Am vrut doar să-ţi spun primul: La Mulţi Ani, Lumina mea!” Cum ajunsese acolo? De unde ştia care e geamul meu? Întrebări la care n-am găsit nici până azi răspuns! Nici n-am vrut să-l aflu! N-am vrut să stric vraja…
Am strecurat lalelele într-un dulap, mi-am înăbuşit nedumeririle şi am trecut repede la pregătirile finale. Invitaţii şi-au făcut apariţia, şi printre ei, Alesul inimii mele. Avea un zâmbet misterios. Căuta cu privirea lalelele…
Au apărut şi ele curând, în cea mai frumoasă vază, separate de celelalte flori… Dansul ne-a unit, şoaptele au prins curaj, sufletele s-au împărtăşit de taină. Gestul său de cavaler medieval era dintr-o altă lume, menit parcă să revanşeze toate clipele înăbuşite de ezitări, toate roua neliniştii adolescentine… Vacanţa ce a urmat a fost cea mai frumoasă din tot liceul!
Unde s-au ascuns anii aceştia candizi ai adolescenţei? -
Ellis spune:
Offf, sunt multe, chiar foarte multe.
Pai sa o povestesc pe una dintre ele:
Era de 1 aprilie si profesoara de franceza a intrat in clasa.
Vorbisem dinainte ca ma , cand ea intra in clasa tu zici ca iti este rau , noite machem cu un marcher galben, sa pari galben la fata , iti bagam o pungulita cu suc de rosi in gura si ,cand cazi musti pungulita si ea oa sa se sparga ,si gata.
Asa am si facut , am zis ca imi este foarte rau. Profesoara m-a trimis afara la o gura de aer. M-am sculat dupe scaun , am mers citiva pasi si m-am facut ca lesin .
Am cazut jos ca si lat , am muscat pungulita ,si sucul de rosii ,a inceput sa imi dea pe gura.
Profesoara s-a sculat de la catedra , a inceput sa tipe, si a fugit la cabinetul medical, a chemat doctorita,si a chemat si directorul. Pana sa vina ei, eu m-am demachiat si nu a mai ramas nici o urma.
Profesoara cu directorul ,si cu doctorita au venit si n-au mai gasit nimic.
Directorul a inceput sa zbiere pe profesoara si i-a zis ca are iluzii, ne-a intrebat pe noi si i-am spus ca nu a fost nici un incident.
rofesoara si acum de poarta pica,dar de nu-ti dai seama ce-ai facut atunci pe moment.
Doar suntem copii, nu? -
Adriana spune:
Multumim tuturor pentru amintirile din liceu impartasite! Greu, greu de ales castigatorii.
Ne-am oprit pana la urma la: Aube, POPA STOICAN FELICIA, Alexa Cernauteanu, Alexandra L. si iulia.
Felicitari si va rog sa-mi trimiteti adresa voastra pe adriana [at] bookblog.ro
-
Alexa Cernauteanu spune:
Adresa de mai sus este o adresa de mail? Am expediat datele de contact, insa nu am primit niciun semn. Va rog sa ma lamuriti. Multumesc!
-
Oana Hristea spune:
28 February 2011 | 1:31 pm
Hehe :) Nu e prima amintire care mi-a trecut vălul închistat al trecutului şi l-a dat deoparte. Însă o păstrez în suflet pentru că a fost una dintre puţinele de acest gen care mi-au pătruns în intimitatea interioară şi care au schimbat acolo nişte pereţi translucizi, transformându-i în materie solidă a prezentului. Here is the story: într-o frumoasă dimineaţă (intram la ora 7.30, eram a 11a – a 12a, mă trezeam la 6 – oh the horror), am pătruns în spaţiul de afară al liceului, m-am apropiat de gang (cine a fost, ştie despre ce e vorba – liceul Sava :) ), şi am văzut pe jos o creatură mică şi ciudată, care părea moartă. M-am speriat, neştiind cum să reacţionez văzându-o, nu ştiam ce să fac, să merg mai departe, să mă opresc, nu ştiam ce e… era mică şi neagră şi putea fi strivită uşor dacă te uitai în alte zone (eu am avut norocul de a fi cu privirea în pământ, pierdută în gânduri metafizicopatafizice – deh, eram la liceu doar). Anyhow, văd chestie mică şi dubioasă. Curiozitatea înfrânge orice altă pornire, aşa că mă apropii de ea şi o studiez temeinic. Descopăr un pui de pasăre rănit şi speriat, care piuia când am luat-o în mână şi care arăta foarte ciudat (colegele mele s-au speriat de ea). Dar mi s-a făcut aşa o milă, nu ştiam ce să îi fac. Aşa că am adăpostit-o în haină şi am luat-o în clasă, unde am ascuns-o în bancă. Avea un cioc destul de scary, dar era mică şi îţi era imposibil să o iei în serios. Am încercat să văd ce e în neregulă cu ea şi mi-am dat seama că avea o aripă rănită. Nu mai putea zbura şi mi-a rupt sufletul, tout simplement. Colegele mele roiau în jurul meu şi al ei, stârnite de situaţie, dându-şi cu părerea, iar eu nu ştiam ce să îi fac – mă gândeam să o duc la un veterinar, dar auzeam că va muri oricum, pentru că era prea mică şi aripa ei era ruptă. Momente critice şi tragice, needless to say că nu m-am putut concentra deloc la cursuri. Apoi am plecat spre casă, cu pasărea în mână. Pe drum, s-a întâmplat o chestie care îmi străpunge şi acum sufletul. Nişte ţigăncuşi de vreo 10-12 ani au văzut-o, mi-au smuls-o din mână şi au spus că e a lor şi că o căutau. Mi-am dat seama că ei i-au rupt aripa şi că o vor lăsa să moară. Însă atunci nu am făcut nimic. Trăiesc cu regretul a fi fost blocată într-o apatie ciudată, de neexplicat. I-am întrebat doar dacă vor avea grijă de ea. Au spus că da şi au plecat. Iar eu, deşi mult tulburată, mi-am continuat drumul.
Nu este o poveste foarte happyendish, însă pentru mine la acel moment a constituit un eveniment de care mi-am amintit ulterior. Observ într-o majoritate covârşitoare a cazurilor că viaţa bate happyendurile :) Dar asta nu mă împiedică să sper în lucruri bune, chiar şi în situaţii imposibil de evitat… C’est la vie, amarodulce, bittersweet…