Caietele lui don Rigoberto
Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Gabriela Ionescu
Numar pagini: 314
ISBN: 978-973-50-1472-8
Mă întrebam cum ar putea continua o poveste de dragoste între tată, mamă vitregă și fiu, într-o manieră care să nu fie previzibilă ori kitsch. După deznodământul dramatic din Elogiu mamei vitrege, a cărei urmare este această carte, și în care doña Lucrecia ajunsese să fie dată afară din casă de catre don Rigoberto ca urmare a faptelor mai puțin morale săvârșite cu fiul impuber al acestuia, încărcătura senzorialo-erotică a scriiturii devine aici și mai expresivă, mai densă: voluntar sau nu, cititorul alunecă într-o lume în care dorința este legea primordială, sub imperiul căreia iau naștere fantezii elaborate, care se scurg în real.
Cele trei personaje principale – don Rigoberto, doña Lucrecia și Fonchito – par a fi legate ombilical printr-o înclinație deosebită către plăcerea senzorială. Ca și în Elogiu mamei vitrege, acțiunea se petrece pe mai multe planuri. Pe de o parte îl avem pe don Rigoberto. Bărbat capricios, cu o listă lungă de manii și tabieturi, conștient și mândru de ele, aparent un banal om cu funcție în lumea asigurărilor, în particular însă credincios practicant al ideii de fericire individuală, grație și prin făptura soției idolatrizate – doña Lucrecia. Rămas singur, după plecarea discretă a acesteia, cu impresionanta colecție de gravuri și cu caietele sale. În acestea își notează impresii și pasaje preferate din cărți, dar și diverse scrisori neexpediate, în care își exprimă deosebit de tranșant convingerile și nemulțumirile vis-à-vis de lumea înconjurătoare – reprezentată fie de grupări ecologiste, fie de Rotary Club, de sportivi, feministe, cititori de Playboy șamd. Bântuit de insomnii, le alină hrănindu-se cu amintiri amănunțite și plăsmuiri deocheate al căror personaj principal este, mereu, doña Lucrecia. Ca de obicei, Llosa reușește să valorizeze minunat atmosfera și culoarea personajelor sale prin trimiterile către artă, literatură, filosofie – prezente îndeosebi în monologul interior al lui Rigoberto, ale cărui convingeri mi-au ridicat sprâncenele nu doar o dată.
[Citeste tot Articolul]
Paradisul de după colţ
Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2005
Traducere: Mariana Sipos
Numar pagini: 393
ISBN: 978-973-50-1085-2
Te poţi considera, mă gândesc, un autor cu "a" mare câtă vreme puţine lucruri de-a-ndoaselea (cum scormonim noi, ăştia cu recenziile) se pot spune despre cea mai slabă carte a ta. "Paradisul de după colţ", nimeni nu pare să aibă vreo îndoială, este un Llosa neconvingător faţă de cel pe care îl ştim vreun roman mai primăriu dintre acelea sobre şi ambiţioase - cum ar fi, de exemplu, "Războiul sfârşitului lumii". Este un Llosa căruia nu îi stă chiar minunat în hainele noii literaturi, obişnuită aceasta din urmă cu un cvasi-general "să luăm peste picior!". Cu toate acestea, Llosa eşuează cu graţie şi umor. Carlos Fuentes spunea undeva că "una din trăsăturile remarcabile ale creaţiei adevăratului limbaj latino-american este humorul", aş lua o oarecare distanţă faţă de acel "adevărat" limbaj, dar continuând, "pentru prima dată, cărţile noastre ştiu să râdă; încetează să mai fie sacre, recurg la parodie, la calamburul gigantic, la improvizaţia picarescă".