Vă mai amintiți acest articol? Nu ne-am propus să scriem un nou manifest al feminismului, ci să vă prezentăm în continuare cîteva cărți scrise de femei. Unele au schimbat literatura, altele sunt lecturi ușoare și plăcute. Iată ce-am ales noi:

Toţi oamenii sunt muritori, de Simone de Beauvoir. Cu toţii căutăm eternitatea în ochii celuilalt. Avem oare nevoie de imortalitate pentru a fi fericiţi? Şi dacă da, cum o putem defini? Beauvoir prezintă într-o manieră unică povestea de dragoste dintre o actriţă celebră, Régine, şi nemuritorul Fosca. Povestea lor de dragoste se întretaie cu prezentul banal din fiecare nouă zi, şi astfel Fosca începe să povestească viaţa sa de nemuritor.

E un roman al cărui pesimism ne învaţă ce înseamnă cu adevărat a trăi, un roman plin de idei filosofice, tipic scriitoarei, un roman despre umanul şi efemeritatea prezente în fiecare dintre noi.


Dreaming in Cuban, de Cristina García. Amintirile creează punţi între o realitate istorică, palpabilă şi una onirică, a sentimentelor. Printr-o voce originală, lirică şi feminină, Cristina García foloseşte realismul magic pentru a relata povestea şi conflictele unei familii, pe parcursul a trei generaţii.

Personajele principale, Celia, Lourdes şi Pilar, sunt firi diferite, dar pe care Cuba le uneşte mai mult decât legătura de sânge. Primele două trăiesc într-o lume a trecutului, a inerţiei, exilate atât de societate, cât şi de propriile amintiri. Pilar, cea care îşi aminteşte totul de la naştere până în prezent, cu o mentalitate americană, încearcă să-şi găsească propria identitate între două lumi complet diferite, America şi Cuba, şi să dea frâu liber Timpului şi propriei vieţi.

(Raisa Stoleriu)

Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete, de Joyce Carol Oates.Foxfire ia naştere într-unul din cartierele sărace ale New York-ului anilor ’50, o perioadă în care supremaţia masculină încă se mai face puternic simţită. În această atmosferă, 5 fete sătule de abuzuri şi umilinţe, îşi unesc forţele şi hotărăsc să-şi facă singure dreptate, înfiintând prima gaşcă de fete din vremea respectivă, o uniune pecetluită cu sânge.

Totuşi, printre scenele de violentă, abuz sexual, exploatare şi răzbunare, ceea ce iese cel mai puternic în evidenţă este modul izbitor, extraordinar în care legăturile dintre “fetele Foxfire” sunt redate. Pentru că, dincolo de senzaţionalul prezentat, domneşte o lume tristă, parcă înfrântă pe care ele simt nevoia s-o schimbe. Foxfire este un roman extraordinar despre prietenie, feminitate şi puterea lor.

(Andrea Balint)

Fiica groparului, de Joyce Carol Oates. Încă o carte de Joyce Carol Oates care pune sub semnul întrebării idealul feminin: într-o lume săracă și dură, nu e loc de romantism și delicatețe. Nu poți fi slab, nu poți fi altfel. Străinii sunt respinși, Visul american este o mare minciună, iar suferința are efecte devastatoare. Și totuși, fiica groparului, ținută la distanță atît de propria familie, cît și de ceilalți, visează și luptă cu un optimism feroce. Încăpățînarea ei ține piept lumii în care abuzul e lecția de viață. Dacă viața. în loc să fie un vis, este o luptă, atunci Rebecca Schwartz este o învingătoare.

(Mihaela Butnaru)

Mândrie și prejudecată, de Jane Austen este o poveste care, dincolo de idealul dragostei pentru dragoste, aduce în discuție condiția femeii într-o societate masculină prin excelență, căsătoria de conveniență și incapacitatea de a trece granițele unor clase sociale prestabilite prin naștere și etichetă. O absurditate pentru zilele noastre, dar realitatea cotidiană pentru acel timp istoric, eticheta dicta modul in care se construiau relațiile, ba chiar putea fi atât de rigidă încât să distrugă vieți. Acesta este un etalon pe care personajele principale, Elizabeth Bennet și Mr.Darcy, îl dispută până în ultimul moment când, depășind orgolii și prejudecățile societății, admit că dincolo de ura lor profundă unul pentru celălalt, se naște dragostea.

Jane Austen devine, prin acest roman, o avangardistă în vremurile sale, cu o mentalitate modernă, care, deși respectă regulile scriiturii victoriene, transmite idei progresiste, în încercarea de a demitiza realitatea – de altfel, toate romanele sale au un final fericit, probabil în contrast cu viața sa și a majorității femeilor din perioada aceea.

Jurnalul dragostei, de Anais Nin. Anais Nin, născută Angela Anaïs Juana Antolina Rosa Edelmira Nin y Culmell, este o scriitoare controversată a perioadei interbelice, recunoscută pentru proza sa erotică, dar, mai ales pentru jurnalul său, publicat în 1986 – A journal of love (Jurnalul dragostei) – inițial în varianta cenzurată și, apoi, în varianta integrală, ce cuprinde toate trăirile femeii de la vârsta de 11 ani, până la finalul vieții.

Publicat sub forma unei trilogii, Henry and June, Incest și Fire, jurnalul aduce în prim-plan emoții dintre cele mai ascunse, asociate unei vieți pătimașe alături de figuri importante ale secolului XX, pentru literatură în particular, dar și pentru cultură în general: psihanaliștii Otto Rank și Rene Allendy, scriitorul Antonin Artaud, Joaquin Nin, pianist, compozitor, muzicolog și tatăl artistei, și, bineînțeles Henry Miller și soția sa June Miller. De altfel, în cea de-a doua parte a jurnalului, Incest, Anais Nin se concentrează asupra unui triunghi amoros bolnăvicios, dar lipsit de inhibiții, conturat între ea și soții Miller. O scriitură sinceră până la nivel epidermic, o îmbinare reușită a psihanalizei, literaturii autobiografice și evocative, o nevoie nesățioasă de a se exprima și de a deconspira, demistifica o viață trăită dincolo de tabuuri, cu un cost suprem – suprimarea fericirii pentru a putea finaliza opera.

(Alice Teodorescu)

Magia pentru începători, de Kelly Link este genul de volum care te face să te întrebi de ce nu ai ştiut mai devreme de el atunci când îl descoperi. Stilul autoarei este proaspăt, foarte liric, dominat de imagini vizuale bizare ori sclipitoare, iar imaginaţia ei trece repede prin elemente de care nu aţi fi crezut niciodată că pot fi alăturate. Lumile create se topesc în aceeaşi oală alături de ierburi vrăjitoreşti, se rosteşte o incantaţie magică, iar apoi se aşteaptă ca psihicul personajelor să ajungă pe prăpastia fină dintre geniu şi nebunie. Unii chiar susţin că acestea două nu pot fi separate.

Dacă sunteţi interesaţi de zombies şi pijamale drăguţe (în aceeaşi măsură şi în acelaşi timp), volumul acesta este pentru voi. Iar dacă asta nu e de ajuns, vă mai spun atunci că povestirile lui Kelly Link au primit aproape în fiecare an un premiu (Tiptree, Locus, Nebula, Hugo).

(Ioan Todoran)

Nopţi la circ, de Angela Carter. Romanul, publicat pentru prima oară în 1984, e povestea lui Sophie „Fevvers”, trapezistă ieşită dintr-un ou cu origini misterioase, căreia, atingând adolescenţa, îi dau aripile. Până aici, aiuritor; de aici înainte, personajul, văzut prin ochii neexperimentatului ziarist Jack Walser, aduce atât a Satine (Moulin Rouge!), prin imaginea de sine drept eroină de basm, cât şi a monstru mitologic (poate Sfinxul egiptean), prin detaliile grobiene dezvăluite de Jack: râgâituri, sudoare, membre disproporţionate ş.a.

Naraţiune postmodernă, magic-realistă, Nopţi la circ este, simultan, un basm cu final fericit şi un coşmar. Acţiunea, odată cu circul în sine, se mută din Londra în Petersburg, apoi în Siberia. Fascinat de eroina articolului său, Jack îşi abandonează meseria de jurnalist, pentru a deveni un clovn – singura postură în care depăşeşte rolul de martor ocular. Detaliile de basm sunt cioburi policrome din care se pot construi cel puţin două variante de interpretare; pe când acelea de coşmar, cel puţin din punctul meu de vedere, sunt momentele de manifest feminist, când Fevvers adoptă rolul de Medusa răzbunătoare.

(Alexandra Găujan)

Povești ale doamnelor din București, de Victoria Dragu Dumitriu este o carte cu parfum interbelic în care figurile unor femei celebre prin frumusețe, personalitate sau reușite ne trec prin fața ochilor precum diapozitivele. Reflectoarele cad pe rând pe fiecare personaj, întrucât fiecare doamnă ne este prezentată într-un capitol. Volumul are o scriitură plăcută pentru că acele femei i s-au destăinuit autoarei ca unei prietene, păstrează limbajul epocii și din când în când ne oferă detalii picante. Cartea este o comoară cu informații despre o lume care altfel s-ar pierde, aș putea-o numi aproape un document.

Câteva dintre femeile prezentate în carte sunt: doctorița Alice Magheru, scriitoarea Irina Eliade, poeta Maria Banus, fiica scriitorului Vasile Voiculescu, Manuela Burnea, verișoară primară cu Dinu Pillat si cu soția lui Sergiu Celibidache.

(Andreea Chebac)

Rebecca şi Verişoara mea Rachel, de Daphne du Maurier .Am văzut în repetate filmul Verişoara mea Rachel, seara pe TNT (mai ţineţi minte, programul de după desene)? Este cu Olivia de Havilland (care este superba Melanie din Pe aripile vântului) şi Richard Burton (care ştim cu toţii cine este). Eram mică dar mi-am spus „un film ca ăsta nu am mai văzut în viaţa mea”. Suspans, curiozitate şi chiar vină pentru orice fel de acuză pe care i-aş fi adus-o părţii poliţişti ale filmului, exact cu astea am rămas la sfârşitul filmului. M-am hotărât să citesc cartea şi unul dintre cele mai mari merite ale sale este că este scrisă de o femeie, dar personajul principal masculin povesteşte la persoana I tot ce i se întâmplă, şi nici măcar o dată nu am simţit inflexiunea feminină a autoarei. Pură autenticitate sexuală, exact asta numesc eu genialitate într-o operă. Apoi, după ce am terminat cartea care a fost, evident, mai bună decât filmul, am continuat cu Rebecca, de la care nu mai aşteptam nimic, pentru că mă gândeam că nu poate să-mi placă la fel de mult.

Dacă Daphne du Maurier este imprevizibilă, atunci romanul Rebecca a fost şi mai şi. Seri întregi am savurat tensiunea, empatia şi talentul scriitoarei de a transpune stări pur organice, iar la sfârşit (de data asta nu am mai văzut filmul înainte) am declarat-o pe Daphne una dintre cele mai bune scriitoate din toate timpurile. În topul meu personal, evident. Nu ştiu de ce mi-am format eu un mic misoginism faţă de literatura feminină, dar pentru romanele lui du Maurier nu merită să ai decât admiraţie.

Casa spiritelor, Ţara mea inventată şi alte opere cu umbre, noroc şi planuri infinite. Atunci când am auzit că Isabel Allende este considerată un „Márquez feminin al literaturii sud americane”, m-am întrebat ce fel de comparaţie pozitivă poate fi asta. Însă după ce am citit majoritatea cărţilor sale, ştiu cât este de diferită abordarea celor doi. Mi-am dat seama de la început - am început cu Casa spiritelor, prima ei carte. Partea comună cu scriitorul columbian nu este stilul, ci America de Sud, care este un continent inedit care îşi scrie singur poveştile, în căutare de istorie.

Îmi place cum Allende îşi construieşte personajele, le vede viaţa per ansamblu şi apelează la poveşti din locuri îndepărtate şi timpuri pe care nu le voi trăi niciodată. Prin cărţile am simţit o sută de vieţi, şi aşa, din carte în carte, am ajuns să citesc Ţara mea inventată, în care scriitoarea nu mai inventează o poveste pe târâmuri sud americane, ci scrie propria sa poveste chileană. În multe cărţi şi-a expus viaţa privată, fără să pară scandalos, ci chiar un omagiu adus cititorilor care o pot cunoaşte mai bine. Exact aşa cum este descris Chile în Ţara mea inventată aş vrea să citesc despre fiecare ţară din lume, pentru că pe mine una m-a făcut să fug să văd cu ochii mei, măcar zona :)

(Monica Tarța)