Autor: Marin Mincu
Rating:

Iată o antologie realizată în anii "™97 - "™98 a cărei valoare am putut s-o apreciez numai citind-o invers, de la sfârşitul volumului al doilea venind spre început. De altfel, Marin Mincu însuşi, autorul antologiei, afirmă că a utilizat metoda ocheanului întors - de la cel mai tânăr reprezentant, Adela Greceanu, la Leonid Dimov - fiindcă a presupus cititorului o oarecare cultură poetică. În ultimă instanţă, a încercat să cuprindă în antologie ceea ce se cheamă o generaţie de creaţie, care ar cuprinde intervalul unei treimi de veac şi conform principiului său de inversare cronologică a distins patru promoţii de poeţi, post-textualiştii (nouăzeciştii), postmoderniştii şi textualiştii (optzeciştii), manieriştii şi evazioniştii (şaptezeciştii), moderniştii şi experimentaliştii (şaizeciştii). Cred că definitoriu pentru metoda ocheanului întors ar fi acest moto din Emilian Galalaicu-Păun (poemul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut): "Decât să umbli e mai bine să stai / în picioare, decât să stai în picioare e mai bine / să şezi, decât să şezi e mai bine să stai culcat, / decât să stai culcat, e mai bine să dormi, / decât să dormi, e mai bine să mori, / decât să mori, e mai bine să nu te fi născut".

Antologia propune. în prefaţa criticului Marin Mincu. o privire de ansamblu asupra influenţelor poetice din secolul XX, stabilind cinci metode distincte de raportare la identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei române în secolul XX ar fi fost să instituie eul poetic ca instanţă absolută, respectiv s-a încercat prin utilizarea sau eliminarea formelor de retorică să se ajungă la eul real, la Voce. În acest sens, constată criticul Mincu, "puţini sunt poeţii care-şi pun întrebarea cine vorbeşte în textul lor, abandonându-se instinctiv unei scriituri impersonale", dar fără să numească cine sunt aceşti poeţi şi dacă au putut atinge starea de idealitatea a Vocii autentice.

Există în prefaţa antologiei două propuneri de clasificări. În prima dintre ele se încearcă o privire sintetică asupra poeziei româneşti din secolul XX, stabilindu-se cele cinci metode amintite înainte şi cărora se subsumează toate celelalte discursuri lirice. Metoda argheziană ar consta în explorarea impurităţilor limbii, în încercări şi tatonări ale realităţii de dincolo de text cu un eu semănând unei voci impersonale, transcendente. Metodă blagiană - expresionistă oscilează între un eu exterior, amplificat cosmic şi astfel dispersat şi un eu interior problematizant care optează ca soluţie finală tot pentru impersonalizare. A treia metodă, a lui Ion Barbu, de textualizare a discursului, înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textuală suverană difuzată în oglinzile textului care se reflectă doar pe sine, în ceea ce se cheamă "realitate textuală". Metoda bacoviană, cea de-a patra propusă în clasificare, constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se constituie pentru prima dată şi se contemplă pe sine, deşi într-o formă degradată, agonală. Ultima metodă, cea stănesciană este dată de postmodernismul necuvintelor. Eul poetic este situat în "interstiţiile spaţiului metalingvistic", expresia misterioasă şi generoasă a lui Marin Mincu.

În cea de-a doua propunere de clasificare, sunt precizate patru direcţii poetice care ar caracteriza literatura română modernă şi astfel se subînţelege că toţi ceilalţi poeţi antologaţi ar constitui prin urmare doar provincii amestecate ale celor patru imperii. Două sunt indiscutabile: cele generate de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.

La primul dintre ei, problema necuvintelor, amintită în fraza precedentă. Aici pare relevant discursul criticului Mincu: "(Ne)cuvintele nu mai transportă simboluri, nu mai comunică doar ceea ce se află dincolo de ele, ci devin obiecte-semne; ele nu mai transmit un mesaj: poetul se simte un ecran transparent ce se lasă traversat de limbaj fără ca el să poată interveni activ". Cel, de-al doilea, Marin Sorescu, se distinge prin metoda sa parodică atât a obiectelor literare (opere şi autori), cât şi a realităţii înseşi (motive şi idei devenite stereotipii). Ceilalţi doi poeţi menţionaţi nu par să aibă influenţa pe care le-o acordă Marin Mincu. Totuşi să-i menţionăm împreună cu direcţia poeticii lor. Al treilea, în ordinea clasificării propuse este poetul Ion Gheorghe, care se dovedeşte încrezător în consistenţa limbajului şi într-o anume tensiune vizionară se afirmă ca "tipul poetului orfic, interpret al locurilor sacre". Cel de-al patrulea, Mircea Ivănescu, reverează într-o formă livrescă asupra realităţii cu ajutorul unui eu poetic substituit, mopetele său (un muppet) căruia "îi enumeră infinitesimal gesturile şi sentimentele". Acum criticul Marin Mincu numeşte un concept important al strategiei poetice actuale, realitatea double-face care ar consta în concepţia că obiectele şi sentimentele coexistă cu reprezentările lor. În aceste condiţii eul poetic, fără să poată opta într-un mod clar, supravieţuieşte simultan în real şi în scriere.

Am observat că aceşti patru poeţi contemporani propun patru atitudini diverse în funcţie de raportul realitate - limbaj (text). Nichita Stănescu afirmă că realitatea înseamnă mai mult decât limbajul, cuprinzând potenţele preverbale. Ion Gheorghe crede ferm că realitatea nu e decât limbaj şi de aceea tot ce nu e limbaj, nu există. Marin Sorescu şi Mircea Ivănescu preţuiesc realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate doar la modul ironic (Sorescu) ori grav, experimentalist (Mircea Ivănescu).

Obsesia critică a lui Marin Mincu constă în înţelegerea majorităţii poeţilor propuşi în raport cu procesul de textualizare. Ce presupune aceasta am încercat să desprind fie din sumarele indicaţii din prefaţa antologiei, fie din notele introductive dedicate fiecărui poet şi unde firele textualiste ori textualizante (oscilaţie terminologică care nu a fost nuanţată) sunt de obicei marcate cu litere îngroşate. Aflăm astfel că prin procesul de textualizare, scriitura a luat locul a ceea ce se numea altădată emoţie sau sentiment. Transferul poetic obişnuit realitate - suflet a fost deturnat în opoziţia realitate - text.

Poetul actual a devenit acel "de-scriptor" care transferă în text tot ce "atinge". Poetul post-textualist nu vizează Textul, ci "textele", problema lui nu mai constă în scrierea poeziei, ci în de-scrierea mecanismelor acesteia (cum se face, se amână, se ocultează poemul). Are senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text (după cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii)

"Obiectul se face hârtie mototolită, îşi reduce tridimensionalitatea la unidimensionalitatea semnului scris". Poezia este motivată doar de mecanismul textual ce devine singurul reper acceptat. Textualizarea devine singurul conţinut de comunicat în poezie. Realitatea şi eul poetic devin elemente nesemnificative şi contestabile ca surse de creaţie.

Printre conceptele specifice textualiste Marin Mincu numeşte dicteul textualist, un act poetic care ar consta în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Problema metatextului ne plasează însă din nou dincolo de instanţele textuale fiindcă generează sau reia forme de retorică condamnate de textualişti. Un alt concept, împrumutat probabil din fizica spaţială ori din psihologie, este cel al pulsiunii poetice. Textul poetic este organizat în funcţie de accesele pulsatorii ale actantului liric care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evită, cel puţin conform sensibilităţii promoţiei lui Gheorghe Iova, de a comunica o anumită idee ca în retoricile anterioare.

Între mărcile textualiste specifice am selectat câteva cu caracter revelator - colocvialitatea ironică (semne de punctuaţie nefireşti, oralitate simulată); discursurile care încearcă să spună totul pentru a se vindeca de diverse complexe (forme de demenţializare a realului, poemele schizofrenice, obsesii viscerale, simţiri dereglate, autoexecuţiile eului liric); promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice şi contestarea rolului metaforei;

Poeţii textualişti au în acelaşi timp atitudini radicale în raport cu câmpul literaturii: toţi creatorii care nu se supun imperativului scriiturii sunt definiţi ca păşunişti şi tradiţionalişti. Cine nu înţelege poezia plasmă ori pulsiune zisă autentică devine automat fie un cititor obişnuit, fie un critic simandicos. De aceea probabil excesele ideologilor textualişti îl fac pe Marin Mincu să afirme că totuşi poezia adevărată pare să se sustragă mereu oricărei constrângeri "metodice".

După acest adevărat manifest textualist strâns pe cât posibil la liniile sale directoare, am ajuns să reflectez la ce este o antologie. Este înainte de toate o formă de prezentare a preferinţelor autorului antologiei şi deseori constituie o pledoarie explicită sau nu pentru o anumită estetică sau paradigmă (în cazul de faţă textualismul cu fazele sale post ori avant la lettre). Confirmă existenţa în plan literar a unui număr oarecare de autori şi-i ierarhizează într-o formă explicită (de pildă prin numărul de pagini acordate, prin considerarea criteriilor preliminare, prin poziţionarea în cadrul cărţii). Nu trebuie omise nici numele de "marketing" selectate, cele care fac cel mai probabilă vânzarea antologiei. E ca la un afiş de spectacol - contează primele trei nume îngroşate, deşi au apariţii nu cu mult mai substanţiale ca ale necunoscuţilor. Antologia are deseori caracter predictiv şi de asemenea rolul de omologare şi promovare a unor noi poeţi. Ambiţia manifestă - selectarea celor mai bune texte literare.

Aceste reflecţii mi-au fost provocate de propriile mele reacţii faţă de textele antologate. Multe dintre ele puteau fi oricât de autentice, le lipsea acel fior esenţial care să le valideze estetic. De aceea am selectat două liste de autori. În prima dintre ele, am inclus poeţi care se remarcă printr-unul sau două poeme, dar nu conving de valoarea lor prin celelalte texte şi de aceea rămân de urmărit în alte antologii: Adela Greceanu, Adrian Popescu, Alexandru Muşina, Alina Durbacă, Aura Christi, Cezar Ivănescu, Cristian Popescu, Dan Laurenţiu, Daniel Turcea, Florin Iaru, Florin Mugur, Gabriela Melinescu, George Alboiu, Gheorghe Izbăşescu, Ioan Alexandru, Ioan Es. Pop, Ioan Flora, Ioanid Romanescu, Ion Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Magda Cârneci, Mircea Ivănescu, Nichita Danilov, Petre Stoica, Saviana Stănescu, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu.

În cea de-a doua listă, sunt poeţi care pot fi selectaţi în orice antologie postbelică, majoritatea lor nume deja consacrate: Emil Brumaru, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Ovidiu Genaru, Vintilă Ivănceanu.

Fără îndoială am omis multe alte nume, poate mai valoroase decât cele alese, dar am considerat că textele propuse sunt nerelevante pentru actul meu de lectură şi pentru pretenţiile mele artistice. Cu siguranţă alt cititor va propune alte clasificări şi eu însumi probabil la o nouă relectură voi elimina pe unii, voi adăuga pe alţii. O recenzie până la urmă înseamnă subiectivitate, propuneri de clasificări, nevoie şi negare simultană de dogmă.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea