Titlu: Unghiuri moarte
Autor: Marty Makary
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Monica Pirvulescu
Numar pagini: 320

Există un moment destul de inconfortabil în viața oricărui adult în care descoperă că oamenii care „știu mai bine” nu știu întotdeauna mai bine. Uneori greșesc. Alteori lucrează cu informațiile pe care le au la momentul respectiv. Iar alteori problema nu este greșeala în sine, ci faptul că nimeni nu mai îndrăznește să întrebe dacă nu cumva ceea ce știm ar trebui verificat din nou.

Cam în acel loc incomod ne duce Marty Makary în Unghiuri moarte, carte apărută la Editura Litera. Și cred că acesta este primul lucru important de spus despre carte: nu trebuie să fii medic ca să o citești! Eu, cel puțin, am intrat în ea ca un cititor obișnuit, cu acel amestec de sentimente pe care probabil îl avem mulți dintre noi atunci când vine vorba despre medicină – încredere, teamă, curiozitate și foarte puține cunoștințe reale despre ce se întâmplă în spatele unei recomandări pe care o primim într-un cabinet.

Marty Makary scrie însă tocmai pentru omul din afara sistemului. Explică simplu, povestește mult și construiește cartea în jurul unor situații concrete în care medicina a fost convinsă de ceva până când, uneori după ani întregi, dovezile au început să spună altceva.

De aici vine și titlul foarte potrivit: unghiurile moarte sunt lucrurile aflate chiar lângă noi, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu le vedem. Uneori pentru că suntem prea obișnuiți cu ele. Alteori pentru că o anumită idee a fost repetată atât de mult încât nu ne mai trece prin cap să o contestăm.

Makary vorbește despre recomandări medicale devenite aproape dogme, despre efectul de turmă în comunitățile profesionale, despre studii interpretate greșit sau insuficient, despre orgoliul instituțiilor și, mai ales, despre cât de greu este să spui „poate ne-am înșelat” atunci când ani întregi ai spus exact contrariul.

Exemplele sunt probabil partea cea mai captivantă a cărții. Alergii alimentare, antibiotice, colesterol și alimentație, terapia hormonală, nașterea, opioidele – subiecte foarte diferite care ajung să ilustreze aceeași problemă: știința se schimbă, dar convingerile oamenilor nu țin întotdeauna pasul cu ea.

Și aici mi s-a părut că ea devine mai interesantă decât o simplă carte despre medicină. Pentru că este, într-un fel, și o carte despre oameni.

Despre cât de ușor confundăm experiența cu infailibilitatea. Despre cât de greu renunțăm la o idee după ce ne-am construit reputația în jurul ei. Despre faptul că putem căuta dovezi care ne confirmă convingerile și ignora, uneori fără să realizăm, ceea ce le contrazice. Iar toate acestea nu se întâmplă doar în spitale sau laboratoare. Le facem cu toții.

Tocmai de aceea mi se pare important că Makary nu pledează pentru abandonarea științei. Dimpotrivă. Ceea ce cere este mai multă știință și mai puțină rigiditate. Mai multă disponibilitate de a pune întrebări. Mai multă curiozitate. Mai multă modestie în fața lucrurilor pe care încă nu le știm.

Mi-a plăcut foarte mult această idee. Pentru că există o diferență uriașă între scepticism și neîncredere oarbă. Cartea funcționează cel mai bine atunci când ne invită să rămânem undeva între cele două extreme: să nu credem că fiecare recomandare medicală este infailibilă, dar nici să ajungem la concluzia absurdă că expertiza nu mai valorează nimic.

Mai degrabă, să întrebăm. Pe ce dovezi se bazează asta? Cât de solide sunt? Există cercetări mai noi? Sunt și alte opinii? Ce știm sigur și ce presupunem? Pare banal, dar după ce citești cartea începi să înțelegi cât de importante pot fi asemenea întrebări.

Probabil acesta este și motivul pentru care volumul a provocat reacții atât de puternice. Mulți cititori și specialiști au apreciat tocmai apelul lui Makary la modestie și la reevaluarea permanentă a consensului medical; există însă și critici care îi reproșează autorului că, în anumite locuri, selectează exemplele într-un mod care îi susține prea confortabil propria teză. Mi se pare o observație care merită păstrată în minte tocmai pentru că ar fi ironic să citim o carte despre pericolul certitudinilor absolute acceptând fiecare afirmație din ea fără să o chestionăm.

Și, paradoxal, cred că Makary ar fi probabil de acord cu asta. Cartea este cel mai utilă nu atunci când ne spune ce să credem, ci atunci când ne obligă să ne gândim cum ajungem să credem ceva.

Am apreciat și faptul că nu este scrisă într-un limbaj medical imposibil. Makary știe să transforme cercetări, controverse și decizii instituționale în povești pe care le poți urmări fără să ai nevoie de Google la fiecare două pagini. Există informație multă, dar ritmul rămâne surprinzător de bun, iar unele istorii au acel efect delicios și puțin neliniștitor de „stai, chiar așa s-a întâmplat?”.

Nu este însă o carte pe care aș folosi-o ca înlocuitor pentru medic și nici nu cred că aceasta ar trebui să fie concluzia cu care rămâne cineva după lectură. Pentru mine, utilitatea ei este alta.

Te face un pacient ceva mai atent.

Poate mai dispus să ceri o explicație înainte de a accepta mecanic ceva. Mai curios în legătură cu propriul corp. Mai conștient că „așa se face” nu este întotdeauna același lucru cu „aceasta este singura variantă corectă”. Și, în același timp, te ajută să înțelegi un lucru pe care uneori îl uităm: medicina nu este o colecție de adevăruri terminate, puse frumos într-un manual. Este un proces care se corectează permanent. Iar corectarea presupune inevitabil și greșeli.

Poate că una dintre cele mai sănătoase idei cu care am rămas după Unghiuri moarte este tocmai aceasta: faptul că știința își schimbă uneori răspunsurile nu reprezintă neapărat slăbiciunea ei. Problema apare atunci când oamenii refuză să le schimbe chiar și după ce apar motive serioase să o facă.

Unghiuri moarte este o carte pentru cei curioși, pentru cei cărora le place să înțeleagă mecanismul din spatele unui „așa trebuie” și, mai ales, pentru oamenii care nu au nevoie ca o carte să le confirme toate convingerile ca să o considere valoroasă.

Nu trebuie să fii de acord cu Marty Makary în fiecare pagină. Eu cred că nici n-ar trebui. Dar este greu să termini cartea fără să privești puțin diferit ideea de autoritate, certitudine și progres medical.

Și poate că tocmai acesta este meritul ei cel mai mare: nu îți oferă încă un set de adevăruri pe care să le memorezi. Te învață să fii atent la locurile în care nici măcar nu te-ai gândit să privești.

Text scris de Stella Popa.