Titlu: Căderea din timp
Autor: David Grossman
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Gheorghe Miletineanu
Numar pagini: 200
ISBN: 978-973-46-3339-5

O poveste pe mai multe voci care pune în cuvinte durerea şi pierderea:

„Şi-atâta doar, mi se rupe inima,
dragul meu drag,
la gândul
că-i cu putinţă,
că am găsit pentru asta
cuvinte…“.

Căderea în timp are ca punct de plecare experienţa personală a autorului, care şi-a pierdut fiul în războiul israelo-palestinian. Scriindu-şi propriul doliu, David Grossman descrie călătoria universală spre „acolo” - locul care pentru cei vii, sănătoşi şi mulţumiţi nu există...încă. „Dacă mergem acolo, înseamnă că acolo există”, spune tatăl, hotărât să ajungă „acolo” unde este fiul său. Poate fi vorba despre lumea celor morţi sau despre lumea răspunsurilor la de ce-urile (De ce mi s-a intâmplat mie? De ce a trebuit să moară el?) sau despre lumea vindecării de suferinţă.

Prin urmare, părinţii se hotărăsc, după cinci ani de suferinţă şi întrebări, să meargă „acolo”. Alţi îndoliaţi îi urmează. Fiecare se simte singur cu suferinţa lui, fiindcă durerea îi este inexprimabilă, şi în acelaşi timp toţi au pierdut în acelaşi fel. Sunt singuri şi nu sunt singuri. Astfel „Bărbatul care merge” devine, pe parcursul cărţii, „Cei care merg”, găsind o formă de a fi împreună cu ceilalţi şi de a-şi exprima durerea. Cumva îndoliaţii, din carte şi din viaţa reală, îşi dau seama că exprimarea durerii pe care o cred imposibil de pus în cuvinte conduce la vindecarea durerii, iar paradoxul este că vindecarea implică şi uitare. Este ca şi cum, odată găsită calea de expresie a suferinţei, aceasta se diminuează şi poate părea o trădare faţă de cel pierdut (cei rămaşi în viaţă uită, se împacă, continuă să trăiască). Pentru a ilustra această faţă a doliului, autorul prezintă portretul Centaurului, care refuză să părăsească camera în care a adunat lucrurile fiului său şi scrie, scrie, scrie. A pune în cuvinte ceea ce simte înseamnă a-şi păstra fiul aproape, scrisul e un altfel de „acolo”, în care Centaurul poate rămâne împreună cu fiul său, trăind mai departe fără acesta.

În acest poem polifonic fiecare personaj încearcă să pună într-o formă de limbaj ceea ce crede, să-şi exprime, să găsească un sens, ca să poată continua să trăiască (chiar dacă nu-şi mai doreşte):
„Un om dintr-o ţară îndepărtată mi-a povestit cândva
că pe limba lui
despre cineva care a murit în război se spune
A căzut.
Aşa şi tu: ai căzut
în afara timpului, timpul
în care sălăşluiesc eu trece
prin faţa ta cineva
stă singur pe peron,
într-o noapte
a cărei negreală s-a scurs
toată dinăuntrul ei.”

Rândurile de mai sus relevă paradoxul îndoliatului, care şi-ar dori să moară, mergând acolo după cel drag şi pierdut, dar prin exprimarea acestei dorinţe ajunge să se vindece şi să trăiască. În plus, arată complexitatea emoţională a doliului, revelaţia celui care suferă că nu-şi va mai întâlni niciodată omul drag, că este exilat într-un timp paralel cu acesta, dar şi cu cei care nu au trăit o astfel de suferinţă şi că pentru vindecare trebuie să fie şi singur, dar şi cu ceilalţi.

Astfel de teme tratează cartea lui Grossman, într-o manieră lirică, sensibilă, gravă. Lectura ei este o călătorie dureroasă, însă o recomand celor care au pierdut. Până la urmă, literatura este (şi) vindecare.

• Plusuri

  Experienţa sensibilă a doliului redată într-un limbaj universal - cel poetic.

• Recomandari

  Celor care au suferit o pierdere - ca meditaţie şi sprijin.