„Noul roman al lui Cristian Fulaș, Specii, nu seamănă cu nici una dintre cărțile publicate anterior de acest autor versatil și imprevizibil, care reconstituie minuțios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă și haotică. `Lăsați orice speranță, voi ce intrați…` în universul ficțional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare șef de partid un biet pușcăriaș părăsit de toți, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu știe cum să-și umple timpul (al ei și al copilului) fără ecrane și internet, sau Gelu, cel care, deși apare sporadic în paginile cărții, sintetizează perfect tupeul nețărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaș ne oferă o radiografie bine calibrată a deșertăciunii, într-o narațiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condițiile absenței totale a sensului.” Carmen Mușat

Cristian Fulaș este autorul bestsellerului Ioșca, roman publicat în două ediții de Polirom, apărut de curând în limba franceză, la editura canadiană La Peuplade, traducere de Florica și Jean-Louis Courriol. Ediția franceză a romanului a prilejuit în luna noiembrie a anului trecut mai multe întâlniri cu cititorii din Franța (Bordeaux, Nantes, Paris, Lyon) și Belgia (Bruxelles).

„Cu accente simfonice şi uriaşe excese, acest roman asemănător unui stejar bătrân se evidenţiază ca un imens poem în proză pe tema condiţiei umane. Operă seducătoare prin turul ei de forţă narativ, Ioşca ne restituie atmosfera azi dispărută a unei Românii îndepărtate, închisă într-o vale, dar care prin tragedia ei urcă pe culmile existenţei.” (Charles Ficat, Revue des Deux Mondes)

FRAGMENT

„A privit în jur: aglomeraţia, blocurile înalte care străjuiau bulevardul de ambele părţi – unele anvelopate, altele nu, de parcă un uriaş nebun le vopsise în joacă, mai sărind câte unul, folosind un verde‑aprins sau un roz alături de griul tern general –, şirul interminabil de magazine şi restaurante de la parter, termopanele albe omniprezente, reclamele luminoase care rămâneau aprinse şi ziua, pentru că oamenii păreau să nu ştie să le stingă, furnicarul de oameni grăbiţi care încercau – şi reuşeau – să se strecoare unii pe lângă alţii fără să se atingă. Era o diferenţă, poate diferenţa majoră dintre cele două mari zone ale oraşului: zona de nord, aerisită, liniştită, plină de verdeaţă şi în realitate înconjurată cu totul de parcuri şi zone de agrement, cu vile impozante şi blocuri nu foarte înalte, construite cu gust şi unele dintre ele chiar estetice, zona bogaţilor, a afaceriştilor şi politicienilor şi a angajaţilor de top din multinaţionale, cu restaurante exorbitant de scumpe şi cu buticuri elegante în care preţurile nu contau şi oricum nimeni nu plătea pe loc, angajaţii cunoscându‑şi clienţii şi trimiţând subtil facturile acasă, zona privilegiaţilor, în fond, spaţiul puterii. Zona noii nobilimi, adevărul fiind că ideea de clasă socială nu dispăruse niciodată şi nu avea să dispară până la sfârşitul lumii. Micul Paris, zona în care tablourile de pe pereţi şi statuile din case nu de puţine ori valorau mai mult decât casele în sine, şi ele exorbitant de scumpe, unde oamenii îşi schimbau limuzinele şi maşinile sport nu după preţ, ci după model şi preferinţe, unde a deţine un apartament în Monte Carlo şi case de vacanţă pe malul mării şi apartamente în staţiuni elveţiene de schi nu era nicio minune, unde viaţa era bună tot timpul şi nimic, absolut nimic nu se mai putea schimba niciodată, cu excepţia câte unui moment ca acesta, când unul dintre locuitori se pregătea să dispară pentru o vreme. Dar şi să se întoarcă, indiferent ce s‑ar fi putut crede.

Cu mulţi ani în urmă, într‑unul dintre restaurantele rămase încă din secolul al XIX‑lea – şi devenit un soi de club cu circuit închis, fără acces general –, unul dintre acele locuri care păstrau patina timpului şi a adevăratului lux, cu pereţii împodobiţi cu tablouri originale şi covoare de Buhara şi Samarkand, cu bufete vechi de sute de ani, pline cu argintărie care încă era curăţată şi la anumite ocazii chiar folosită, cu farfurii din porţelan gros şi greu, farfurii mai bătrâne decât oricare dintre oamenii care mâncau din ele, cu chelneri manieraţi, stilaţi, franţuziţi şi procopsiţi ca locul în care lucrau, cu bucătari şcoliţi la cele mai înalte şcoli gourmet şi cu cofetari care ar fi putut lucra cu brio în oricare dintre restaurantele de top ale Europei, într‑unul dintre acele restaurante se petrecuse o scenă care lui Victor îi rămăsese în minte, scenă antologică, de un umor dement în felul ei, anume: împreună cu ei la masă era şi un foarte mare scriitor care întâmplător era protejatul lui Costin. Chelnerul de la masa lor, elegant, stilat, cu un veritabil accent franţuzesc, îl privise pe bărbatul îmbrăcat în tricou şi‑ntr‑o geacă regretabil de portocalie printre toţi clienţii care străluceau la patru ace, îşi subţiase puţin vocea şi îi spusese: Domnul meu, trebuie să aveţi încredere în mine, vă recomand eu ce să serviţi, am aici în sală doar intelectuali, adică vous savez politicieni, doctori, profesori, afacerişti, adevăraţi intelectuali, aţi nimerit în locul potrivit, vă ajut eu să vă descurcaţi. Scriitorul dăduse să riposteze, un Costin amuzat îi făcuse un semn cu piciorul pe sub masă şi tăcuse, după plecarea chelnerului, Costin şi scriitorul cu pricina izbucniseră într‑un râs nebun, dement aproape, mirându‑i pe toţi cei adunaţi în jurul mesei, Costin se adunase şi le explicase şi celorlalţi începând cu un: Băi in‑te‑lec‑tu‑a‑li‑lor, vous savez, scriitorul râsese şi el, situaţia se detensionase, mai târziu în cursul aceleiaşi seri, acelaşi Costin afumat bine şi extrem de volubil îi spusese peste masă: Băi Victore, lasă‑mă să‑ţi explic, să nu mori, cum se zice, neintelectual. A fi bogat nu înseamnă să ai bani, ascultă aici la omul educat din faţa ta. Victor zâmbise, pusese paharul de vin deoparte şi îl ascultase cu atenţie. Bogat, dragul meu, eşti când nu ştii cât costă lucrurile, când nu mai ştii, nu mai ai nevoie să ştii cât costă mâncarea la restaurant, pâinea, orice altceva. Bagă la cap, in‑te‑lec‑tu‑al te fac, eu te educ, te fac om. Râseseră. Erau vremuri bune. Aşa avea să fie întotdeauna.”

Foto: Andrei Păcuraru

Cristian Fulaș (n. 1978) a absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București. A debutat în 2015 cu Fâșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei Accente). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Busola (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). Din 2019 lucrează la o nouă traducere după romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017), romanele Fâșii de rușine (2018), După plâns (2019) și Ioșca (2021, 2022; desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded și cartea de proză a anului 2021 de omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT, Premiul Observator cultural, secțiunea Proză; traducere franceză la editura La Peuplade), ca și biografia romanțată Celan. Am trăit, da (2022). În 2018 a publicat Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT.