Titlu: Cartea accidentelor
Autor: Chuck Wendig
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Dana-Ligia Ilin
Numar pagini: 640
ISBN: 978-630-319-404-2

Nu prea am citit cărți horror la viața mea, doar acele cărți care se recomandau ca fiind horror, dar nu prea au reușit să-mi stârnească niciun sentiment de teamă… Dar, my God!, chiar vreți să vă descriu imaginile din această carte care încă îmi sunt înrămate în minte, scenele care încă reușesc să mă bântuie și care, grație unei imaginații efervescente, au prins viață chiar în cele mai ciudate momente? Nu, nu vreți!

Cert este că Chuck Wendig are potențial, și talent, și știe ce face, și o face bine și nu știu dacă ar putea-o face mai bine, ci știu că m-a îngrozit și m-a bântuit și, la unele faze, chiar a dat cu mine de pământ!

Cartea accidentelor nu doar că a fost plină de mister, dar a reușit să îmbine fabulos fantezia cu realitatea, poate pe alocuri și cu o tentă de realism magic, emoție și psihologie, dramă - oh, da, foarte multă dramă, dintr-aia bună și delicioasă. Pe scurt, nu pot spune decât că astea 620 de pagini s-au terminat precum o cafea bună pe care o savurezi dimineață: fără să știi cum. Și, dacă tot ai băut-o fără să-ți dai seama, îți mai faci una.

Sincer, ajunsesem în punctul în care nici nu mai puteam să-mi dau seama cum zburau paginile, fiindcă eram mult prea prins de ce urmează să se întâmple, sau pur și simplu de atmosfera generală a cărții, de cât de armonios a reușit Wendig să dozeze misterul și să îl livreze într-o formă atât de faină.

Nu-s mare fan al planurilor narative suprapuse, fiindcă știu că, inevitabil, ele ajung să se întretaie la un moment dat. Dar nu m-am așteptat, sincer să fiu, ca într-un astfel de punct să se consolideze, de fapt, „ideea generală” a cărții. Mai mult decât atât, mi-a plăcut mult atmosfera in crescendo, faptul că încetul cu încetul Wendig a pus bazele a ceea ce, vorba aia, „are să urmeze”! Și ce-a urmat...

Cartea accidentelor nu este chiar pentru toată lumea. Nu știu dacă ar trebui semnalate de la bun început niște trigger warnings, dar am să le menționez eu: avem multă, multă violență, scene sângeroase, abuzuri, agresiuni (de toate tipurile), substanțe ilicite, legături patologice și dezvăluiri care mai bine ar fi rămas secrete. Avem o condamnare la moarte, avem crime și, în mod evident, avem teroare. Întuneric. Tensiune. Fobie. Sentimentul ăla acut de claustrofobie. Poate, într-o oarecare măsură, unii ar putea resimți toate acestea drept „prea mult”.

N-aș spune că este o poveste de groază „clasică”, dar chiar poți simți acea componentă horror, terifiantă, atunci când citești. Tre' să fii pregătit înainte să te bagi în lectură, să pleci cu gândul că această carte se prea poate să te scoată din zona de confort. Dar, știți cum se zice, doar în afara zonei de confort poți evolua. Mă bucur tare mult că am citit cartea, pentru că simt, într-adevăr, că în sfârșit am citit un horror bun!

V-aș putea enumera „n” motive (n≥21125) pentru care ați putea citi cartea, dar mă voi rezuma la cele mai relevante trei:

🩸Atmosfera & culoarea locală: știți diferența dintre „înfiorător” și „înfricoșător”? Eu am aflat-o doar după ce am citit această carte. Știți diferența dintre „neliniște” și „teroare”? Nu? O știe Chuck Wendig mult mai bine decât noi. În această privință, atmosfera pur și simplu a atins cote absolut insuportabile la un punct, și parcă m-am simțit ca un cobai într-un experiment pe care eu nu-l pot controla.

🩸Personajele & dramele, evoluția și emoțiile acestora: nu doar că fiecare personaj are o poveste care merită cunoscută, dar fiecare personaj trăiește un conflict. Trăiește cu emoție și, după părerea mea, fiecare personaj nu face decât să caute purificarea. Să scape de demonii interiori, de demonii trecutului, să simtă și să trăiască. Evident, nu se regăsesc chiar în cel mai propice context, dar, uneori, nu ar trebui să ne temem de „demoni”, ci de ceea ce i-a făcut să devină „demoni”.

🩸Modul de scriere: cum mereu pun preț pe modul în care un autor își livrează ideea, pot spune că Wendig le-a avut pe toate. Pentru mine contează foarte mult - da, da, poate nu-i chiar OK să caut asta în orice lectură - componenta emoțională a cărții. Adică, fie că vorbim despre cum înfloresc cireșii, despre teoria buclelor sau despre o mamă care și-a pierdut fiica, despre o crimă brutală inspirată de legenda lui Slenderman, mie o carte trebuie să-mi transmită emoție pentru a o putea considera „bună”. Dincolo de faptul că Wendig pare că a urmat o schiță în a-și dezvolta cartea, a pus și multă, multă emoție. Nu m-au deranjat, sub nicio formă pasajele alea descriptive care deseori tind să facă dinamica mult deficitară, fiindcă au avut finalitatea de a mă integra mult mai bine în atmosferă.

Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere cartea, mai ales dacă sunteți fani ai genului horror. Sunt absolut sigur că o să vă placă; și nu vă speriați de cele 620 de pagini, nici n-o să vă dați seama cum veți trece prin ele. Într-o sinergie extraordinară, totul se completează atât de bine, atât de echilibrat, încât ajungi să-ți dai seama că, de fapt, chiar și 620 de pagini sunt puține...

Text scris de Andrei Cioată.