La începutul primăverii, când încă se mai împărțeau ghiocei și mărțișoare, am fost de două ori la cinema ca să văd Aferim, pelicula regizată de Radu Jude, filmul despre care toată lumea începuse să vorbească frenetic cu cel puțin o lună în urmă. Curioasă, am privit ecranul neștiind la ce să mă aștept – ce-i drept, un turcism învechit pe post de titlu nu este o carte de vizită prea transparentă. Ce să fie oare – un film de epocă, o reinterpretare a istoriei, o parodie, o comedie cu pretenții cosmopolite? De fapt, s-a dovedit un produs cultural foarte rafinat, dens, încărcat de aluzii, pregătit să cucerească lumea. Tocmai de aceea, marți (4 august 2015) Aferim a fost nominalizat să reprezinte România la premiile Oscar, la categoria cel mai bun film într-o limbă străină alta decât engleza.

Spre deosebire de realizările cinematografice românești foarte recente, Aferim alege să exploreze o altfel de tematică. Pentru mine, depășirea nevrozei artistice de a explica și condamna comunismul este un pas înainte. Indiferent de calitatea scenariilor și de abilitățile expresive ale actorilor, filmele românești aveau până de curând obsesia epocii de aur: fie că e vorba despre QED, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Nuntă mută, A fost sau n-a fost etc. toate se fixează asupra unei singure etape din istoria românilor, amplificând-o și alimentând tensiunile dintre două generații contrare: cea care a trăit și cea care doar a auzit despre viața de dinainte. Spectatorii erau din prima scindați în două categorii de public, iar capacitatea fiecăruia de a intra în poveste depindea în mare parte de o anume experiență, de o anume empatie, de o anume traumă existențială. Radu Jude alege însă altă direcție! În loc să apeleze la subconștientul colectiv încă măcinat de schimbările politice din ultima jumătate de secol, el își propune să recreeze în Aferim o anumită atmosferă... foarte îndepărtată (din 1835), dar foarte intimă. Spunând o poveste simplă, el face de fapt înconjurul Valahiei surprinzând țesătura colorată din care e plămădită. Asta înseamnă peisaje dezolant de sălbatice, un limbaj pestriț cu împrumuturi multiple, prejudecăți adânc înrădăcinate și plastic comunicate de la un  muntean la altul și sentimente intense, trăite răbdător, în tihnă, la vâlvătaia focului, coapte mult timp în mintea călărețului.

Pretextul acestei călătorii este simplu: zapciul Constantin, alături de fiul său, pornesc la drum din ordinul boierului Iordache pentru a captura un rob țigan fugit de pe moșie. În goana calului, tatăl și copilul se întâlnesc cu un preot xenofob – care explică senin, apoi din ce în ce mai revoltat, intrat parcă în delir mistic, că neamurile omenești au fiecare o misiune specială pe pământ, bună sau rea, iar de aici trage fără menajamente concluzia că țiganii se nasc ca să fie sclavi pentru alții. După acest exercițiu retoric făcut în mare vervă într-un vocabular arhaic de-a dreptul spumos, își ia ziua-bună de la străini și camera se concentrează asupra unei petreceri. Aici privirile dintre robul prins, zapciu și băiatul naiv cu pretenții de bărbat creează o rețea psihologică fină: între cele trei persoaje, diferențele sociale par că se șterg o clipă ca să rămână doar oamenii, dar iluzia armoniei dispare imediat. După ce mănâncă la masă cu țiganul prins și după ce aud un pic din gura lui cum se trăiește în lumea largă, aia de dincolo de granițele românești, robul redevine răufăcătorul prin care ei doi își dovedesc fidelitatea față de boier. Această dilemă – de a face dreptate sau de a-și îndeplini datoria exact așa cum li se cere – se ridică amenințătoare asupra conștiinței personajelor principale. Dialogurile lor apucă la un moment dat căi diferite: tatăl intervine pe lângă boier și pledează cu timiditate pentru toleranță, înțelegere și milă, dar nu insistă mai mult decât îi permite rangul, fiul simte în inima lui gustul amar al unei revolte mocnite, la care renunță rapid la gândul că acestă rebeliune îi împiedică maturizarea, așa cum o înțelege el.

Scenariul e construit foarte bine, conform declarațiilor regizorului, un amestec literar compus cu discernământ în care s-au topit scriitori mari și diverși, de la Budai-Deleanu până la Cehov. Reușește chiar să comunice o anume atitudine printre rânduri: mai toate personajele au intuiția unei lumi mai mari, căreia ar trebui să i se subordoneze, dar nu o fac niciodată sau, în limbaj de epocă, fiecare își simte la un moment dat nimicnicia. Zapciul știe că puterea boierului ar trebui să îngenuncheze în fața principiilor morale din Scriptură și că aproapele e și stăpânul, și robul, și jidanul, cu toate acestea își învață fiul că ierarhiile sunt cele care hotărăsc cu adevărat valorile. Băiatul se vrea zapciu în Muntenia, dar simte că măreția tatălui său e limitată de autoritatea unui boier nedrept și mai mult, are impresia că locul în care s-a născut e un petic de pământ foarte mic căci are intuiția unor depărtări exotice și ochii lui se aprind când țiganul începe să vorbească despre capitalele europene. Țiganul simte că identitatea lui nu e pecetluită, că nu e cea propagată cu multă cruzime de cler și după moșia boierului, se află libertatea, însă greutatea e să o câștige pentru cât mai mult timp. Chiar și preotul conștientizează că predicile sunt expresia unei cunoștințe limitate și asta se vede în lacunele din discursul său, când în loc de nu știu se strecoară un așa scrie în Biblie sau așa vrea Dumnezeu. Dialogurile toate spun de fapt următoarele: suntem mici, prinși într-o Valahie contradictorie, sfâșiată de conflicte politice locale și de ambiții străine, suntem pitorești, suntem captivi, suntem cruzi, în final... suntem balcanici.