Titlu: Toate celelalte mame mă urăsc
Autor: Sarah Harman
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Roxana Brînceanu
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-43-2024-7

Toate celelalte mame mă urăsc e un roman de debut. Se simte ca unul. Dar nu se simte ca unul când vine vorba de Florence Grimes, „centrul de greutate al romanului”, un personaj profund antipatic și care, de altfel, cred că așa și-a propus de la bun început să fie. Mi-a testat limitele această carte - cât de mult aș putea tolera o protagonistă profund antipatică, pe alocuri imatură și cu moralitate discutabilă. La sfârșit, nu mi-am dat seama dacă lectura ca atare a fost una revigorantă sau una exasperantă. Totuși, mi s-a părut un roman extrem de alert, chiar provocator și, una peste alta, cred că își merită cele trei steluțe: un roman nici prea bun, care să te dea pe spate, dar nici unul la sfârșitul căruia să ai impresia că ți-ai pierdut timpul citindu-l.

Florence Grimes are treizeci și unu de ani, este o mamă singură, fost star al unei trupe, este falită și prinsă într-un cerc toxic de nostalgie, impulsivitate și autosabotare. Tot ce îi mai structurează oarecum viața este fiul ei de zece ani, Dylan, un copil introvertit, sensibil, diferit, dar care pare adesea mai matur emoțional decât mama sa.

Mi-a plăcut faptul că autoarea nu încearcă să o scuze pe Florence, ci chiar pare să insiste pe defectele ei, ceea ce mi-a lăsat impresia că într-adevăr a vrut să o facă atât de insuportabilă: este hoțomană, este mincinoasă, imprevizibilă (sau prea previzibilă), incapabilă să anticipeze consecințele propriilor fapte și, deseori, alarmant de neglijentă în postura de părinte. Nu este genul de mamă care ar colabora calm cu autoritățile, ci mai degrabă este un dezastru din această privință - iar autoarea chiar știe cum „să fructifice” această idee.

De aici a pornit și ideea titlului, mă gândesc - autoarea nu exagerează cu nimic, pentru că titlul este o concluzie perfect justificată de comportamentul lui Florence. La poarta școlii, Florence este factorul destabilizator într-un ecosistem social dominat de convenții, de aparențe și de competiții pasiv-agresive între părinți. Aici, romanul capătă o nuanță de comedie neagră de-a dreptul hilară, și nu puține au fost momentele în care citeam zâmbind și chicotind.

Intriga se declanșează atunci când Alfie Risby, un coleg bogat de-a lui Dylan, privilegiat și notoriu agresiv cu fiul lui Florence, dispare. Suspiciunea cade rapid asupra lui Dylan – copilul marginal, cel care părea să aibă motive să îi facă rău lui Alfie, cel care nu spune tot ce știe. Aici, în viața deja haotică a lui Florence, se năzărește o lumină: pentru prima dată după muuult timp, are un scop clar, și anume acela de a-și salva fiul, indiferent de prețul plătit.

Evident, avem partea de investigație (destul de haotică investigația, ce-i drept), condusă de cineva care nu are nici competențe, nici autocontrol, pe alocuri nici moralitate. Florence este departe de a fi un Sherlock Holmes, dar nu se dă deoparte când vine vorba de a fura, de a minți și de a manipula, toate acestea în timp e își croiește drumul prin anchetă cu o inconștiență care ar ridica suspiciunea unui caz clinic. Unele decizii pe care le ia sunt atât de bizare încât frizează șocantul... și nu știi dacă să râzi sau să fii indignat.

Un alt element care cântărește mult în această carte este ambiguitatea lui Dylan... departe de a fi un simbol al inocenței absolute, așa cum îl vede Florence, el este destul de opac, destul de reținut, uneori chiar exploziv. Autoarea scoate la lumină constant această îndoială: cât de bine își cunoaște, de fapt, Florence propriul copil? Și dacă „adevărul” este mai incomod decât (nu) ar fi dispusă ea să accepte? Mi-a plăcut partea aceasta „mai profundă” a lecturii.

Toate celelalte mame mă urăsc se recomandă ca fiind un roman amuzant, dar umorul autoarei este unul destul de negru, cinic, construit din situații-limită și observații destul ușor de pus la îndoială în ceea ce privește maternitatea, eșecul, statutul social. Mai mult decât a te face să te destinzi, glumele lui Florence par să vor să te înțepe. Pentru unii cititori, acest tip de umor este chiar delicios, dar pentru alții cu siguranță nu funcționează.

Cartea e bine construită, ritmul este rapid, capitolele relativ scurte, iar tensiunea crește constant. Deși unele piste pot părea previzibile, dezvăluirea finală reușește să surprindă. Nu neapărat prin „cine a făcut asta?”, ci mai mult prin „cât de departe a putut merge pentru a fi făcut asta”. Autoarea a reușit să mențină interesul cititorului, a știut cum s-o facă, iar pentru asta are o bilă albă. În schimb, nu pot să trec peste numeroasele detalii și pasaje care n-au avut absolut nicio pondere în intriga cărții, reușind în cele din urmă să mai diminueze din tensiune. Eu, unul, în cărțile thriller/mystery chiar caut muuultă tensiune, iar aici lucrurile au cam scârțâit.

Un alt aspect curajos al romanului a fost refuzul autoarei de a idealiza maternitatea. Am simțit că iubirea parentală nu este livrată precum o virtute, ci mai degrabă ca o forță dezordonată, uneori chiar egoistă, până în punctul autodistrugerii. Florence își iubește copilul, fără doar și poate, dar iubirea ei nu este suficientă pentru a o transforma într-un adult responsabil, cum ar trebui să fie un părinte.

Cartea mai ridică întrebări incomode și în ceea ce privește limitele loialității, moralitatea și cât de departe este un părinte dispus să meargă pentru a-și proteja copilul, chiar dacă știe că acesta este capabil și de lucruri rele. Nu ai cum să nu te întrebi, bineînțeles, ce ai face dacă ai fi în aceeași situație. Toate celelalte mame mă urăsc a fost o lectură provocatoare, destul de intensă pe alocuri, dar cred că autoarea ar fi putut lucra mai mult asupra personajului. Mi-a plăcut, în cele din urmă!

Text scris de Andrei Cioată.