Uitați tot ce-ați știut vreodată!
Scris de Liviu Szoke • 8 May 2023 • in categoria Lit. contemporana, SF/Fantasy
Autor: Yoko Ogawa
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Raluca Nicolae
Numar pagini: 296
ISBN: 978-606-779-859-3
Fără a fi lăudată cum că ar fi un SF pur și în deplinătatea cuvântului, deși nominalizată la premiul World Fantas și la premiile The Kitschies în 2020, Poliția Memoriei a trecut pe sub radarul sefiștilor de la noi.
Distopia lui Yoko Ogawa a apărută tocmai în 1994 în Japonia, dar a fost descoperită de editorii americani abia în 2019-2020, când a fost nominalizată atât la International Booker Prize, cât și la National Book Award. Editurile considerate cu ștaif se cam feresc de cuvântul „science-fiction”, preferând „alegorie”, „reinterpretare” sau cel mult „o distopie asemănătoare cu 1984 sau Povestea slujitoarei. În timp ce marea masă a sefiștilor pur-sânge de la noi fuge și ea de aceste edituri, considerând că acolo nu au cum să apară „SF-uri serioase”.
Dar poate mă înșel eu și romanul lui Yoko Ogawa, o distopie de o tristețe copleșitoare excelent scrisă, a rupt gura târgului la noi și a poposit în toate bibliotecile în care ar fi meritat să poposească. Greu de crezut, dar s-au mai văzut minuni.
Anul în care se petrece acțiunea este greu de precizat, dar pare a fi un viitor extrem de îndepărtat, căci vulcanii de pe Insulă, unde se întâmplă totul, s-au stins de mult. Iar Insula este stăpânită de o entitate, o organizație necunoscută care pare decisă să șteargă cu totul memoria oamenilor. De ce? Habar n-am, întrucât, pe măsură ce lucrurile degenerează și obiecte și ființe din ce în ce mai importante încep să dispară, lăsându-i pe oameni aproape în imposibilitatea de a-și desfășura activitățile normale și culminând cu însăși dispariția unor membre, este limpede că uitarea aceasta forțată nu aduce niciun beneficiu cuiva.
Panglică, pălărie, trandafir, roman, pasăre… Oamenii trebuie să le uite pentru că așa au hotărât cei de sus. Care cei de sus? Nu știe nimeni. Știu însă toți că Poliția Memoriei, un fel de trupe speciale alcătuite din oameni extrem de bine antrenați, de bine hrăniți și de bine îmbrăcați, în timp ce restul populației face foamea și ajunge să se bată la piață pe o roșie putredă, trebuie să aplice legea. Să confiște tot ce-au hotărât cei de sus că lumea trebuie să-și șteargă din memorie.
Și culmea este că funcționează, că, dacă într-o dimineață s-a hotărât că trebuie să fie dați uitării trandafirii, lumea începe să taie florile și să le ducă la râu, unde le dau drumul la vale ca să fie purtate până-n mare. De ce le-a cășunat pe flori sau pe păsări? Din simplă meschinărie? Ca să le facă oamenilor viața și mai amară, în timp ce peste Insulă ninge întruna, cum n-a mai nins vreodată? Și cum e posibil ca aceste obiecte, lucruri, ființe chiar să dispară, ca prin farmec, ca prin magie, uite-așa, peste noapte? Și ce e cu răpirile, cu convocările la sediu, cu cei care totuși nu uită? De ce sunt ei deosebiți de cei care peste noapte uită pălăriile sau păsările? Cum de unii uită c-au existat vreodată trandafiri sau romane ori parfumuri sau bomboane, iar altora acestea continuă să le rămână la fel de vii în minte, transformându-i, cum e și firesc într-un stat totalitar, în elemente indezirabile, ce trebuie eliminate?
Cu excepția trandafirilor, celelalte flori din grădină supraviețuiseră: câteva campanule, niște cactuși țepoși și un pâlc de gențiene. Toate înfloreau discret, parcă jenate că fuseseră cruțate de dispariție. Curios, dar adierea de vânt de adineauri spulberase doar petalele trandafirilor. […] O grădină de trandafiri fără trandafiri este un loc friguros, lipsit de sens. Ți se rupea inima să vezi lăsate de izbeliște lucrurile care până nu demult fuseseră îngrijite cu atâta dragoste…
Personajele principale ale poveștii sunt o tânără scriitoare care a publicat deja trei romane și tocmai a început lucrul la al patrulea, R, editorul care îi publică romanele, și bătrânul care locuiește pe feribot, un om bun la toate și care știe să repare orice i s-ar cere. Tânăra și-a pierdut ambii părinți, victime ale Poliției Memoriei, iar într-o bună zi află că R este căutat de Poliția Memoriei. Însă tânăra scriitoare nu poate rămâne cu mâinile în sân și se hotărăște să-l ascundă în căsuța ei pe R. Așadar, după ce află că și alte familii sau persoane și-au găsit adăpost pentru a se feri de Poliția Memoriei, căci nu se mai întoarce nimeni viu după ce-a fost dus la sediu, devine convinsă că-l poate salva pe R.
Așa că bătrânul îi construiește un adăpost secret editorului între etajele casei scriitoarei, unde îi amenajează o cămăruță până va trece… Ei bine, n-am înțeles ce, căci Poliția Memoriei este atotputernică, iar oamenii rămân la fel de placizi chiar și atunci când se trezesc peste noapte că nu-și mai pot folosi piciorul stâng sau mâna dreaptă.
Pe măsură ce uitarea se așterne tot mai implacabil, susținută generos de fulgii grei de zăpadă care cad întruna din cer, iar povestea eroinei din noul roman al tinerei înaintează și ea și devine tot mai terifiantă și mai apăsătoare, asistăm la un soi de inversare de roluri: cea din cartea scriitoarei noastre își pierde treptat-treptat glasul pe măsură ce învață să dactilografieze, în vreme ce glasul scriitoarei rămâne la fel de puternic, în schimb memoria i se atrofiază tot mai mult pe măsură ce trebuie să uite tot mai multe lucruri și trupul i se împuținează pe zi ce trece. Una își pierde vocea, cealaltă își pierde memoria.
Ce-o fi oare mai traumatizant, mai crud, mai distrugător? În final, ambele sunt tot o formă de ștergere a identității, de pierdere a sinelui, de îngropare definitivă a unei persoane și, în ansamblu, a unei societății ce nu mai are voință să se împotrivească, să lupte cu niște forțe implacabile, de neînțeles.
— Hai, nu fi tristă! îmi zicea, ștergându-mi lacrimile de pe obraji.
În astfel de momente îmi spuneam că eram norocoasă că obrajii nu-mi dispăruseră încă. Dar, fără să vreau, gândul îmi zbura spre viitor, când nu voi mai avea nici obraji, nici cum să-mi șterg lacrimile. Și atunci mă apuca și mai tare plânsul, și lacrimile îmi șiroiau încontinuu.