Titlu: Bine ai venit în America!
Autor: Linda Boström Knausgård
Rating:
Editura: Pandora M
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Roxana Dreve
Numar pagini: 110
ISBN: 978-606-978-326-9

În originalul suedez, cartea a fost publicată în 2016 și a primit un premiu prestigios: Premiul August. Tradusă în limba engleză, a apărut în Statele Unite în septembrie 2019. Înainte, autoarea mai publicase romanul Helioskatastrofen (2013), iar după, romanul Oktoberbarn  (2019). Ce mă încântă este că are și o colecție de 20 de povestiri, reunite sub titlul Grand Mal și publicate în 2011, pe care tare mi-aș dori să le citesc.

Cine este Linda Boström Knausgård?

Numele, pe care fără îndoială l-ați remarcat, nu este o coincidență: este fosta soție a lui Karl Ove Knausgaard, autorul norvegian tradus și la noi, și de altfel foarte îndrăgit de public. Eu nu mă pronunț, întrucât (încă) nu l-am citit și nici nu știu sigur când o voi face, pentru că tind să evit cărțile care generează foarte multă vâlvă, pentru câțiva ani, până ce se mai potolește. Dar înțeleg că Knausgaard a vorbit, în cărțile sale, despre viața lui; mai mult, a relatat, în cele mai mici detalii, despre ce se întâmpla în familia lui, și mare parte a fost tocmai despre Linda și despre afecțiunea de care suferea aceasta (tulburare bipolară). De altfel, Oktoberbarn se petrece într-o instituție psihiatrică inspirată din cea în care Boström Knausgård a fost tratată cu electroșocuri în perioada 2013-2017.

Autoarea este, însă, mai mult decât fosta soție a unui scriitor de succes și decât mama celor patru copii ai lor. Este și fiica unei actrițe foarte populare în Suedia, Ingrid Boström (decedată în 2019), și a lui Knut Roland Boström (decedat în 2009), care suferea de sindrom maniaco-depresiv. Amândoi au inspirat personaje în Bine ai venit în America!, personaje care ocupă mare parte din spațiul altminteri restrâns al cărții (în jur de 100 de pagini, în traducere – o traducere care nu poate să fi fost simplă, tocmai pentru că autoarea concentrează lumi întregi în doar câteva fraze).

Cine este traducătoarea?

Roxana Dreve este lector universitar doctor al Departamentului de Limbi și Literaturi Scandinave din cadrul Facultății de Litere, UBB Cluj. L-a tradus inclusiv pe Knausgaard, atât singură, cât și în colaborare. Se întâmplă să-mi fost profesoară de limbile norvegiană și suedeză timp de șase ani, așa că știu „de la sursă” cât de multă atenție acordă fiecărui proiect și cu ce minuțiozitate lucrează.

Am urmărit un interviu foarte bine realizat cu Boström Knausgård, în care dezvăluie că dragostea pentru povești a apărut încă din copilărie, când bunica ei din Nordul Suediei le spunea nepoților întâmplări inventate. Mai spune și că mergea des să vadă piese de teatru pentru copii, poate și tocmai fiindcă mama ei era actriță, și cum a fost inspirată de cariera ei să încerce, fără să reușească, să fie acceptată la o școală de teatru. În schimb, a început să scri

În Bine ai venit în America!, intuiești cu ușurință că primul volum publicat de autoare a fost unul de poeme (Gör mig behaglig för såret – în 1998). Ce spuneam despre lumi încapsulate în fraze? Boström Knausgård reușește, parcă fără efort, să creeze un paralelism aici-atunci, o dedublare a naratoarei, care vede lucrurile cu ochi de copilă și totuși le judecă în baza experiențelor de adultă. Pentru o carte despre care nu pot afirma că aș situa-o între preferatele mele, tocmai pentru că explorarea interioară este mult prea prezentă ca gustul meu să fie mulțumit, nu este lipsită de acțiune. Dimpotrivă. Doar că acțiunea sare și tresaltă și este când azi, când acum câțiva ani, iar tangajul acesta spațiu-timp devine obositor, pe alocuri. Are sens, însă.

„Bezna era pretutindeni. Avea miros. Duhnea a frică și a boală. Țâșnea din robinet și umplea cada. Îmi spălam părul, corpul, întreaga mea ființă, în beznă. Gustam din beznă și mă colora pe dinăuntru. A pus stăpânire pe casă. Doar mama a rămas luminoasă, neatinsă, se purta de parcă nu era nimic. Deși acum era încruntată. Suntem o familie a luminii, cu aceeași convingere ca întotdeauna. Mă întrebam dacă a văzut vreodată bezna. Dacă a înspăimântat-o. Dacă pur și simplu refuza să o vadă sau dacă nu exista pentru ea.”

Mama aceasta „luminoasă”, cea care insistă să păstreze „familia luminii”, care nu vrea să recunoască, parcă, boala, suferința și moartea, contrastează puternic cu emoțiile întunecate și confuze descrise de naratoare: o fetiță de 11 ani care a adoptat, ca mecanism de apărare și conservare, tăcerea. Care refuză să vorbească. Care își petrece mai tot timpul singură, sau în compania unei familii care, pagină după pagină, pare că joacă pe o scenă aceeași piesă. Momentele în care familia se reunește după decesul tatălui – un tată care le-a traumatizat anii anteriori – mi-au amintit de un exercițiu din cadrul unui atelier de actorie, când o parte dintre noi ne-am așezat la masă, iar ceilalți trebuiau să ne miște membrele și fețele ca să se potrivească felului în care-și imaginau o scenă.

Și totuși, și poate ce mi-a plăcut mai mult: mama cea „luminoasă” își lasă fiica să-și consume durerea așa cum simte. Să o internalizeze în jurământul ei de tăcere. Nu o forțează să renunțe, ci, dimpotrivă, încearcă să o ajute să funcționeze chiar și așa. Se luptă chiar și cu școala, cu autoritatea, care vrea să o convingă că trebuie ca Ellen, fetița, să revină la „normal”.

„Mama s-a ridicat, mi-am dat seama cât de nervoasă era după cum îi sunase vocea. M-am ridicat și eu și i-am întors spatele directorului. Nimeni nu ne-a oprit să ieșim din biroul lui. Am traversat coridorul, am coborât scările și am ieșit pe poartă. Era plăcut, ciripitul păsărilor acoperea zgomotul mașinilor. Eram mândră de ea, nu putea fi țintuită locului de nimeni, cu atât mai puțin de un director de școală, dar cu toate acestea m-a bușit plânsul. Mi-a șters lacrimile și mi-a spus: „Poți să rămâi exact așa cum ești”.

Ideea fetiței care nu mai vorbește a apărut și în Helioskatastrofen (2013), primul roman publicat de autoare. Ea spune că este o temă inspirată din propria copilărie, când i se întâmpla adesea „să poată să vorbească și apoi să nu mai poată să vorbească”. După ce a scris A trecut mult timp de când am încetat să vorbesc, fraza care deschide cartea, spune că „totul a căpătat sens”. Mă gândesc că duplicitatea despre care vorbeam este prezentă și în percepția sa: în fond, este și fiică (oglindită în mama protagonistei cărții, Ellen), dar și mamă (a propriilor săi copii), așadar am încredere în analiza ei liricizată, și mi se pare o lectură potrivită și pentru părinții care, poate, sunt în căutare de răspunsuri la dileme similare în familiile lor.

„Ceasul care arăta trecerea timpului și mama care nu era acasă. Stăteam pe canapeaua din living și o așteptam. O așteptam mult și bine. Acum fac la fel, dar nu pe canapea, ci în patul meu. De data asta fără lacrimi. Ușurarea la auzul cheii în broască a rămas la fel de mare. Supraviețuise. Trăia.”

• Plusuri

  Scriind recenzia, mi-am dat seama că e o carte care capătă sens când o recitești, sau când ai timp să mesteci fiecare frază. Cel mai mare plus este că aproape fiecare pagină poate fi citită autonom.

• Minusuri

  Personal, nu sunt o mare amatoare de explorări interioare, și aceasta retragere în sine și introspecție perpetuă nu m-au încântat. Dar poate fi un aspect pe care alții și altele în caută. Îl vor găsi aici.

• Recomandari

  Dacă ați citit Knausgaard și vreți să-i cunoașteți altfel, asumat și prin propria voce, fosta soție. Dacă vă pasionează societatea scandinavă și vreți să aflați mai multe despre stilul lor de viață și despre căile de reziliență. Dacă doriți o companioană potrivită pentru o după-amiază ploioasă.