0Autor: Kurt Vonnegut
319 pagini
Editura: Dell
Publicat prima dată în 1959
ISBN: 978-0-385-33349-8

Kurt Vonnegut nu abordează genul Science-Fiction ca majoritatea autorilor. El se ocupă în primul rând de problemele actuale ale societăţii, combinând ficţiunea cu satira unor situaţii din lumea reală, spre deosebire de alţii care anticipează evoluţia tehnologică sau socială. Și "Sirenele de pe Titan" nu face excepţie de la acest stil de a scrie, ba chiar este printre cele mai reuşite exemple.

Acţiunea se desfăşoară după un scenariu SF clasic, cu nave, extratereştrii şi călătorii prin Sistemul Solar. Ca şi în alte romane SF ale perioadei (anii '50 - '60 mai exact) - a se vedea "Stigmatele lui Palmer Eldritch" de Philip K. Dick sau "Lumea non-A" a lui A.E. van Vogt -, majoritatea corpurilor din Sistemul Solar sunt considerate locuibile, iar Titan e prezentat chiar ca având "cel mai plăcut climat imaginabil" şi cele mai frumoase femei, în persoana celor trei Sirene. Precum îndepărtatele lor rude mitologice, ele servesc drept momeală pentru a atrage călători imprudenţi pe cărări periculoase.

Vonnegut introduce şi un nou fenomen astronomic, "infundibulul cronosinclastic". Acesta transformă fiinţele vii care îl traversează într-un fel de undă vibrând constant între Soare şi Betelgeuse şi în care "toate tipurile diferite de adevăruri se potrivesc". Un cercetător modern ar asemăna-o probabil cu o superpoziţie cuantică. Prima sa victimă este unul din personajele principale, Winston Niles Rumfoord, împreună cu câinele său. Odată transformaţi, ei există simultan în toate locurile şi momentele din Sistemul Solar pe care le traversează unda lor. Astfel Rumfoord are posibilitatea de a cunoaşte şi manipula viitorul şi profită de această putere pentru a schimba viaţa omenirii în general şi pe a unui anumit om în special.

Acest om este Malachi Constant, unul dintre cei mai bogaţi de pe Pământ la începutul romanului. După o întâlnire cu Rumfoord, care se materializează cu regularitate în fosta sa locuinţă, îşi pierde averea în urma unor decizii neinspirate la bursă şi acceptă oferta agenţilor marţieni de a se înrola în armata acestora. În drum spre Marte o întâlneşte şi pe soţia lui Rumfoord, răpită şi ea de agenţi. Aşa cum prezisese Rumfoord, "prăsiţi ca nişte animale domesticite" de marţieni, ei devin părinţii unui băiat, Crono, care creşte pe Marte până la declanşarea invaziei asupra Pământului. Marţienii sunt înfrânţi răsunător, iar Malachi eşuează pe Mercur, urmărind traseul descris de Runfoord. După câţiva ani reuşeşte să revină pentru o scurtă perioadă pe Pământ. De acolo, reunit cu soţia şi fiul său, este trimis spre destinaţia finală, Titan.

Pe lângă aventurile spaţiale şi întorsăturile de situaţie prin care trece Malachi sub influenţa mai mult sau mai puţin directă a lui Rumfoord, romanul se axează şi pe teme mai profunde. Majoritatea situaţiilor pot fi de fapt văzute ca o parodie a unor aspecte ale societăţii umane. Principala ţintă e religia, de la tirada fundamentalistă a reverendului Bob Denton de la biserica "Cruciada Dragostei" împotriva călătoriilor spaţiale la credinţa cu un singur adept întemeiată de fiul lui Malachi pe Titan. Romfoord reinventează şi el religia pământenilor în urma războiului marţian în jurul ideii că Dumnezeu e complet indiferent faţă de vieţile oamenilor şi că toţi trebuie să fie egali. Ideea de egalitate e dusă şi ea la un extrem grotesc, pe care nici măcar statele comuniste n-au îndrăznit să-l propună: toţi cei care sunt mai puternici, mai frumoşi, care au orice ieşit din comun trebuie să-şi limiteze calităţile pentru a nu-i dezavantaja pe ceilalţi. Cei puternici poartă greutăţi legate de mâini şi de picioare, cu atât mai multe cu cât sunt mai puternici, pentru a-i coborî la nivelul tuturor. Unele simboluri creştine sunt şi ele adaptate noii religii: imaginea lui Hristos răstignit în biserici înlocuită cu o păpuşă Malachi spânzurată de funia clopotului; sacrificiul lui Hristos pe cruce repetat prin exilul Călătorului Spaţial într-o ceremonie orchestrată de Rumfoord.

Dar Vonnegut nu ironizează numai religia, cum au notat şi alţii, ci multe alte concepţii de bază ale societăţii noastre: iluzia bogăţiei şi a îmbogăţirii rapide prin metoda infailibilă de a câştiga la bursă descoperită de tatăl lui Malachi, Noel Constant; idealul frumuseţii prin Sirenele de pe Titan; puterea şi disciplina militară după modelul nazist şi iluzia victoriei asigurate de ele; megalomania lui Rumfoord care botează formele de relief de pe Titan ostentativ cu propriul nume; iluzia că omul îşi controlează existenţa şi îşi ia propriile decizii; ideea unui scop înalt al istoriei şi existenţei uname, a unui loc special al Omului în Univers. Nici dorinţa de a explora Cosmos-ul şi de a întâlni alte fiinţe inteligenţe nu scapă de ironie, în special în ultima parte. Întreaga carte e ca o caricatură a lumii occidentale, o oglindă necruţătoare care amplifică iluziile noastre şi ne arată cât de improbabil de atins sunt.

Ultimul capitol, în care Malachi şi familia lui ajung pe Titan, răstoarnă o mulţime din concluziile formate până acum despre cine pe cine manipulează. Apare în scenă prima fiinţă extraterestră dotată cu inteligenţă, robotul Salo eşuat cu nava intergalatică pe Titan în urmă cu sute de mii de ani în misiunea lui de a duce un mesaj al planetei sale Tralfamadore într-o altă galaxie. Simetric, rolul lui Rumfoord se încheie, unda lui se desprinde de Sistemul Solar din cauza unei puternice furtuni solare, nu înainte de a-l confrunta pe prietenul său mecanic cu privire la rolul acestuia în evenimentele relatate în roman şi în istoria umană. Însăşi sirenele prezente în titlul romanului se dovedesc o surpriză neplăcută pentru Călătorul Spaţial Malachi, deşi după toate păţaniile sale asta a fost probabil cea mai minoră dezamăgire dintre ele.

Personal am rămas cu un gust amar după ce am terminat cartea. Nu am nimic împotriva criticii şi satirei, dar atunci când critici ceva e de preferat să oferi şi o alternativă, o soluţie la problema pe care o înfierezi. Nu poţi să dărâmi totul în cale fără să construieşti nimic în schimb. Altfel rezultatul nu va fi nici pe departe cel scontat; chiar şi cei care te-au ascultat până la sfârşit se vor întoarce la vieţile lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, poate doar ceva mai dezamăgiţi decât de obicei.

de George Moga