Titlu: În furtuni de oțel
Autor: Ernst Jünger
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Viorica Nișcov
Numar pagini: 400
ISBN: 978-606-43-1555-7

În furtuni de oțel este o carte cum nu am mai citit vreodată. O carte de război, da. O carte de război care s-a construit pe însemnările zilnice ale lui Ernst Jünger de-a lungul celor patru ani petrecuți în marele război (nu voi scrie denumirea niciunui război cu litere mari). O carte care te transpune acolo, în noroi, în sânge, unde simți mirosul și gustul metalului incandescent. O carte care te transpune într-un loc unde nu este loc (și nici timp) de lamentații, de introspecții morale - Jünger nu e Remarque, iar cartea lui chiar nu are nimic de-a face cu tragismul resemnat al formidabilei cărți scrise de Erich Maria Remarque.

Nu. Aici, războiul nu este doar haos, ci este și ordine, nu este doar suferință, ci este și exaltare, este adevăr, este despre valori și despre expresia moralității. Mă simt ciudat să scriu așa ceva, dar asta am simțit citind cartea de față... Am simțit războiul ca pe un fel de aventură cavalerească, ca un fel de cruciadă modernă purtată prin tranșee, printre gaze toxice, sub ploaia de obuze...

De la primele pagini, îți dai seama că Jünger nu este un oarecare - nici ca om, ca profesionist, nici ca scriitor. Jünger nu îți cere mila, nici nu vrea s-o provoace, nici nu condamnă ororile războiului, pentru că asta este și va fi mereu războiul înainte de toate, O OROARE! Jünger descrie războiul exact așa cum este: brut, crud, neînfrumusețat, fără vreo notă de sentimentalism. Un „ceva” greșit pictat în nuanțe de gri și roșu, fără umbre de îndoială.

Atunci când descrie camaraderia soldaților, spre exemplu, suntem departe de prietenia caldă, deseori „inspirațională”, din alte cărți de război: aici, camaraderia înseamnă înainte de toate „șanse-mai-mari-de-a-supraviețui”, înseamnă alianță și colaborare, este un fel de „cod de onoare” între luptătorii care știu că în război moartea se află oricând la celălalt capăt al unei simple secunde.

Jünger a fost rănit de paisprezece ori, dacă îmi amintesc bine. De același număr de ori a ales să revină pe front, chiar în linia întâi - ca și cum frontul era casa lui, iar prețul sângelui ar fi fost nimic altceva decât un tribut firesc pe care orice soldat, dacă este cazul, trebuie să-l plătească. Așa cum am spus, nu este loc de lamentații, ci doar o acceptare aproape fatalistă a destinului. Ca un erou homeric prins într-o „epopee modernă”, fiecare dată când a fost rănit a fost doar un test al rezistenței și al determinării sale, a deschis un nou episod în viața sa pe front. Când citești despre cum descrie fiecare glonț care i-a mușcat din carne, despre fiecare schijă care i-a trecut razant pe lângă tâmplă, simți că pentru Jünger moartea nu mai este ceva de speriat, ci o prezență permanentă, o umbră a unui corp pe care nu-l poate vedea.

Proza autorului este ca un fier înroșit în foc, bătut apoi pe nicovala realității brute. Paragrafe relativ scurte, tăioase, fără „înflorituri” stilistice. Nu există discursuri grandioase despre patrie și despre datorie, dar există sentimentul acestora. Dincolo de toate, avem parte de o relatare foarte precisă, chiar „de acolo”, a ceea ce înseamnă să fii soldat și să-ți duci viața în tranșee. Să simți frigul care îți pătrunde în oase, umezeala care îți îngheață picioarele, să vezi șobolanii care rod cadavrele lăsate în urmă pe câmpul de luptă. Fiecare pagină îți arată faptul că războiul nu este doar despre glorie și strategie, ci este, uneori, și despre noroc pur: un pas făcut greșit, o secundă în care te-ai aflat în altă parte, și ești mort!

Un aspect foarte bizar - și poate tocmai din acest motiv extrem de fascinant - al acestei cărți este relația lui Jünger cu dușmanul. În loc de ură, am simțit că Jünger ar da semnele unei oarecare admirații pentru acesta. Englezii nu sunt niște monștri, ci sunt oponenți respectabili, niște „cavaleri” pe câmpul de luptă. Deși își schimbă focuri și baionete în atacurile la distanță sau în lupta corp la corp, rămâne mereu resimțit un fel de respect reciproc – un ecou al unei epoci trecute, în care părea că războiul păstrează urme de onoare....

Într-o lume unde bombele sfâșie trupurile și gazele otrăvitoare ard căile respiratorii, acest „cod nescris” al războinicilor pare aproape absurd, aproape greșit să-l menționezi, dar el este real și există. Ernst Jünger a fost, poate, unul dintre ultimii soldați care au perceput războiul astfel: nu neapărat ca pe o tragedie absurdă, ci și ca pe un teren unde îți testezi curajul, o arenă unde oponenții își măsoară fără regrete forțele. Poate tocmai asta face ca În furtuni de oțel să fie o carte atât de diferită: nu este o carte care te face să te revolți, nu critică și nici nu glorifică războiul, ci este o cronică, o mărturie nefiltrată a unui soldat care a văzut totul și a supraviețuit. Unei furtuni de oțel îi urmează, bineînțeles, un tunet de oțel, adică volumul de față!

Text scris de Andrei Cioată.