Titlu: Locatarul himeric
Autor: Roland Topor
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Ion Doru Brana
Numar pagini: 172
ISBN: 978-606-8073-43-9

Tind să cred cu adevărat că lucrurile nu sunt nici pe departe ceea ce pretind a fi. Uneori acestea prind altă formă, alt context, suprascriu existența anterioară cu una proaspătă, neconcludentă. Unii ar putea numi asta paranoia, sau halucinație, sau cine știe dacă nu altceva mai grav, dar printr-o lupă obiectivă, esența se păstrează, ca și cum timpul și spațiul s-ar curba, s-ar întâlni în același punct, același corp.

Aș vrea să pot spune că paragraful anterior e rupt din această carte, dar nu este. Oricum, nici prea departe nu se află. Romanul lui Roland Topor e o buclă atemporală, pot spune, în care personajul său principal nici nu știe că se află. Ecranizat de Roman Polanski in 1976, o piatră de rezistență a mișcării Panique, romanul îl prezintă pe Trelkovsky, tânărul „de vreo treizeci de ani, onest, politicos, care detesta mai mult ca orice situațiile neplăcute”, care se trezește în necesitatea unui apartament de închiriat, iar soarta îi surâde. Găsește un apartament potrivit ca preț (existând loc și de negociere), potrivit ca locație, potrivit chiar ca și compoziție arhitecturală, nepotrivit în rest.

E avertizat încă de la început că fosta chiriașă, o anumită domnișoară Choule, a încercat să se sinucidă aruncându-se pe fereastră, lovind luminatorul stradal a cărui rămășițe încă erau vizibile. Dar sub presiunea expulzării în stradă din locuința unde stătea la momentul respectiv, Trelkovsky negociază cu proprietarul, domnul Zy, costul preluării și prețul chiriei. Lucrurile păreau că merg conform planului, singurul impediment fiind fosta chiriașă, aflată în comă la spitalul Saint-Antoine și care dacă și-ar fi revenit ar fi putut să-și ceară drepturile asupra apartamentului. Trelkovsky merge în vizită la aceasta deși spitalele îi creează o senzație neplăcută, unde află că domnișoara Simone Choule avea înainte de accident o fire veselă, era plină de viață și ar fi putut fi și frumoasă dacă n-ar fi fost acum încolțită de bandaje. Stella îi încredință toate aceste informații, considerându-l ca și ea, un prieten al domnișoarei Choule, gingășiile fiindu-i rispite de țipătul strident al acesteia.

În următoarele zile, Trelkovsky se instală în noul apartament, află și de moartea fostei chiriașe, încercă să încingă o petrecere de „casă nouă” în limitele sonore impuse de proprietar, dar observațiile, reproșurile și șicanele vecinilor nu întârziară să apară. În scurt timp misterele (precum spargerea care aparent n-a existat), situațiile jenante (precum cazul femeii ce a răhățit întreaga scară drept răzbunare la petiția de expulzare, sau momentul de înjosire a lui Trelkovsky în care își mânjește și propriul preș pentru a nu fi considerat răspunzător) și conflictele neîncetate își fac loc în monotonia zilei, în rutina existenței tânărului acum mai mat, mai dens, mai distant.

Într-un moment revelator, pe Trelkovsky îl pătrunde parcă până în măduva oaselor ideea că „vecinii îl transformau lent în Simone Choule”. Totul părea o imensă conspirație, un plan bine pus la punct, atins până în cele mai fine detalii, pus la cale, desigur, de vecinii săi în frunte cu domnul Zy. Scopul întregului complot: expulzarea. Odată cu apariția primelor simptome, dintele din gură dispărut peste noapte, machiajul, perucile, râsetele oamenilor ce reparau luminatorul, Trelkovsky își impune o fugă îngrădită, o refugiere la sânul Stellei unde într-un final descoperă, în viziunea lui, un cuib de viperi. În încercarea de a depăși barierile distanței minime față de apartamentul descoperit acum a fi blestemat, cuprins de panică, Trelkovsky își cumpără un pistol de jucărie. Iar în momentul următor este lovit brutal de o mașină. Lucrurile capătă brusc alte proporții, limitele rațiunii au fost atinse, probabil depășite, fără eforturi, fără intenție.

În amiaza mare capul lui Trelkovsky fărmiță în cădere luminatorul și se așeză într-o poziție grotească pe trotuarul din fața imobilului. După sosirea poliției și a ambulanței, vecinii fiind deja prezenți, Trelkovsky se ridică cu greu și îi ținu pe toți la distanță scuipându-i cu sânge până ce putu urca în apartamentul său. După o încăierare cu vecinii ce-l urmăriră, trupul lui „se rostogoli pentru a doua oară peste pervazul ferestrei pentru a se duce să se zdrobească printre cioburile luminatorului”. Aflat în spital, înfășurat în bandaje, o recunoscu la capătul patului pe Stella, ale cărei gingășii le risipi cu un țipăt strident.

Iată cum lucrurile mărunte pot căpăta proporții infinite și lucrurile infinite, proporții microscopice, și cum din reîntregirea imaginii după disproporționare ar putea rezulta o imagine identică cu cea inițială. În final ai putea cădea de acord, sau nu. Dar de fapt, datorită talentului de prestidigitator al domnului Topor, situația trece în incertitudine: A fost Trelkovsky doar un personaj din imaginația domnișoarei Choule, sau invers? A fost o groaznică halucinație? A fost totul un rest de vis hiperlucid? A fost sau nu a fost?