Titlu: Prizonierul visului stacojiu
Autor: Andreï Makine
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Alexandra Cozmolici
Numar pagini: 352
ISBN: 978-630-344-300-3

Pentru Andreï Makine, istoria reprezintă o forță vie, o forță capabilă să modeleze destine și să distrugă identități și să transforme, cât ai clipi, idealurile în cenușă. De altfel, Makine și-a construit de-a lungul carierei sale o adevărată mitologie a memoriei, a exilului și a supraviețuirii.

În romanul de față, Prizonierul visului stacojiu, aceste teme revin cu o intensitate aparte, într-o scriitură amplă traversată de frigul stepelor, de violența secolului al XX-lea și de căutarea încăpățânată, poate, a unei forme de fraternitate umană, de „umanitate umană”, dacă pot spune așa.

Povestea lui Lucien Baert a avut pentru mine forța marilor destine literare. Tânărul muncitor francez, născut în 1918, crește sub fascinația idealului comunist și pornește spre Uniunea Sovietică în vara anului 1939, convins că va descoperi „viitorul omenirii”. Câteva întâmplări absurde îl împiedică să se întoarcă în Franța, iar această întârziere aparent banală îl aruncă în mecanismul monstruos al represiunii staliniste. În scurt timp, Lucien devine suspect, apoi deținut, apoi o umbră care supraviețuiește lagărelor, războiului și interminabilei geografii a Gulagului. Din Lucien Baert se transformă în Matvei Bélov, iar schimbarea numelui simbolizează o „mutație” mult mai profundă: dispariția unei identități și nașterea alteia, modelată de suferință.

Makine urmărește acest traseu pe parcursul a aproape cincizeci de ani, iar romanul capătă dimensiunea unei vaste fresce istorice. Defilează prin paginile sale stalinismul, războiul, dezghețul hrușciovist, Franța anilor '60, entuziasmele lui mai 1968 și, în cele din urmă, prăbușirea Uniunii Sovietice. Toate aceste transformări sunt privite prin ochii unui om care a cunoscut prea bine costul ideologiilor, reversul medaliei. Lucien–Matvei aparține unei generații de „înșelați ai istoriei”, oameni care au fugit de fascism, de războaie și de sărăcie pentru a găsi adăpost sub steagul roșu, sfârșind în schimb în lagărele și în paranoia unui regim totalitar.

Unul dintre marile merite ale romanului constă în refuzul schematismului. Makine nu transformă personajul într-un martir convențional și nici într-un ideolog dezamăgit care își renegă toate convingerile. Lucien continuă să distingă între idealul care l-a inspirat și sistemul care l-a zdrobit. Această nuanță reușește să investească în personaj o complexitate care, mie unul, mi-a plăcut enorm. El rămâne fidel unei anumite idei despre solidaritate și demnitate umană, chiar și atunci când experiența îi demonstrează cât de devastatoare pot deveni utopiile politice.

Poate cele mai tulburătoare pagini sunt cele dedicate întoarcerii sale în Franța. După aproape trei decenii petrecute în URSS, Lucien ajunge într-o țară pe care nu o mai recunoaște. Franța prosperă, consumistă și agitată a anilor '60 îi pare străină. Privirea sa asupra intelectualilor fascinați de „revoluțiile de salon”, asupra discursurilor grandioase și asupra entuziasmelor ideologice are o ironie amară. El se simte asemenea unui astronaut rătăcit pe o planetă necunoscută, incapabil să se adapteze unei lumi care vorbește despre revoluție fără să fi cunoscut vreodată, de fapt, adevărata teroare politică.

În această confruntare dintre experiența trăită și iluziile occidentale se află una dintre ideile centrale ale romanului. Makine privește într-o cheie sceptică atât barbaria comunistă, pe de o parte, cât și superficialitatea unei societăți occidentale preocupate de confort și spectacol, pe de altă parte. Critica să se îndrepte în ambele direcții, iar rezultatul se înscrie în registrul unui text care (1) refuză să dea răspunsuri simple și (2) refuză să lanseze judecăți categorice.

Dincolo de dimensiunea istorică, Prizonierul visului stacojiu impresionează prin umanitatea sa profundă. În mijlocul violenței, al foametei și al umilințelor, apar personaje care păstrează vie posibilitatea bunătății. Prieteniile fragile, solidaritatea dintre condamnați și mai ales povestea de dragoste cu Daria sunt ca niște firicele de lumină într-un univers altfel de un întuneric atât de dens încât parcă stă să picure. Stilistic, romanul poartă amprenta inconfundabilă a autorului. Proza sa are amplitudinea unui film epic și sensibilitatea unui poem.

În sfârșit, Prizonierul visului stacojiu este povestea unui om prins între două lumi și două secole, un supraviețuitor care traversează comunismul, războiul, exilul și capitalismul fără să își găsească vreodată pe deplin locul. De altfel, cum ai putea să ți-l găsești într-o lume atât de dinamică? Printre ruinele ideologiilor și printre destinele zdrobite de ororile istoriei, Makine continuă să caute acea umanitate simplă și profundă care supraviețuiește tuturor catastrofelor. Puțini scriitori reușesc să transforme jumătate de secol de istorie într-o aventură atât de vie și de emoționantă. Iar puține personaje reușesc să-ți rămână în memorie asemenea lui Lucien Baert–Matvei Bélov, omul care a pierdut o patrie, care a pierdut un nume și o epocă, dar care, într-un fel sau altul, și-a păstrat până la sfârșitul vieții capacitatea de a visa la o lume mai dreaptă. Mai bună. Mai cumpătată.

Text scris de Andrei Cioată.