Titlu: Geamănul lui Cristos
Autor: Patrick Banon
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Mihaela-Gabriela Stănică
Numar pagini: 407
ISBN: 978-973-724-302-7

„Cum vremea faptelor şi cea a mântuirii nu mai pot fi separate, Ioan se pregăteşte să reînfiripe istoria sacră a copiilor lui Israel. Pustia, locul tuturor singurătăţilor, va redeveni locul Întâlnirii.”

La ce vă gândiţi mai întâi, auzind cuvântul gemeni? La controversata noţiune de suflet-pereche, la afinitatea telepatică dintre două persoane oarecare, la dublul malefic a cărui prezenţă a devenit aproape obligatorie în thrillerele psihologice, la semnul zodiacal cu acest nume sau, pur şi simplu, la asemănarea fizică excepţională a fraţilor născuţi din aceeaşi sarcină? Mie îmi evocă mai degrabă a doua variantă dintre cele de mai sus, însă atât aceasta, cât şi cea a dublului malefic sunt privilegiate de Patrick Banon în noul său roman istoric, Geamănul lui Cristos.

Istoric al religiilor şi al sistemelor de gândire, eseist şi romancier, Patrick Banon realizează corespondenţe inedite între un număr impresionant de personaje biblice, pornind de la faimoşii gemeni ai mitologiilor elenă şi romană: Castor şi Polux, respectiv Romulus şi Remus. Pe lângă Hristos şi Sfântul Ioan Botezătorul, scriitorul transpune ideea gemenilor spirituali în grupări duale precum Avraam – Zaharia, Sara – Elisabeta, regina egipteană Cleopatra – Irodiada, amintindu-i atât pe gemenii biologici Iacov şi Esau, cât şi pe primii fraţi din Cartea Facerii, Cain şi Abel. Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte un alt posibil geamăn în proorocul Ilie, al cărui sfârşit pământesc s-a petrecut însă mult mai paşnic decât al personajului principal din romanul lui Banon.

Prima jumătate a cărţii este dominată de stilul cronicăresc, îndepărtându-se numai cu mari precauţii de datele istorice oficiale. În cea de-a doua jumătate, odată cu intrarea în scenă a lui Ioan, autorul face uz de romanţarea progresivă a istoriei sacre. De altfel, documentarea pentru această carte a inclus, pe lângă studiul minuţios al Vechiului şi Noului Testament, o serie de scrieri dintre cele mai diverse, printre care cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale lui Tertulian, ale filosofilor Filon din Alexandria şi Seneca, ale poetului Juvenal, Mitul eternei reîntoarceri de Mircea Eliade, Istoriile lui Herodot, Geografica lui Strabon ş.a.

Ioan se naşte în mijlocul conflictului dintre imperiul roman şi singurul popor cucerit de acesta care a refuzat să facă orice fel de compromis de natură religioasă: neamul iudeu. Însăşi zămislirea lui este o minune, întrucât ambii săi părinţi au atins de mult vârsta senectuţii; în plus, Elisabeta se ştia stearpă. Viitorul Botezător primeşte o educaţie aleasă de la tatăl său, Zaharia, mare preot al ritului mozaic, însă este conştient din copilărie de scopul vieţii sale: vieţuirea în deşert şi îndrumarea poporului confuz înspre adevărurile eterne, prin dezvăluirea identităţii Mântuitorului. Legea lui Moise a fost denaturată de împărţirea clerului iudaic, şi totodată a credincioşilor de rând, în patru secte: saducheii (păzitorii Templului, ai legilor scrise, care cred numai în viaţa pământească), fariseii (păzitorii Cuvântului, ce propovăduiesc viaţa de apoi), zeloţii (păzitorii Pământului sacru, pregătiţi oricând de revolte sângeroase) şi esenienii (păzitorii Legământului, ce trăiesc în afara cetăţilor, dedându-se permanent la ritualuri de purificare). Din această cauză, Ioan se vede nevoit să-şi asume rolul unui revoluţionar.

La scară continentală, problema se pune altfel: în urma morţii împăratului roman Augustus şi a tiranicului rege Irod, conducerea imperiului este preluată de către labilul Tiberius, iar cea a Israelului, de către Antipa, unul dintre puţinii fii ai lui Irod care au supravieţuit suspiciunilor de trădare ale acestuia. Tiberiu optează strategic pentru fărâmiţarea regatului israelitean, oferindu-i o porţiune însemnată unuia dintre fraţii lui Antipa. Conform speranţelor împăratului, cei doi fraţi, prinşi în vâltoarea micilor rivalităţi, vor neglija dorinţa poporului de a se elibera de sub jugul roman. Dezbinarea se statorniceşte drept dominanta lumii iudaice, iar Iahve, Cel ce i-a promis lui Avraam că urmaşii săi vor dăinui drept „poporul ales”, este dat uitării.

Desigur că Salomeea, fiica Irodiadei, al cărei dans seducător se spune că i-ar fi adus moartea Botezătorului, are şi ea rolul ei în poveste. Autorul susţine totuşi că, date fiind regulile sociale stricte ale vremii, fata nu ar fi putut pătrunde în sala ospăţului oferit de Irod Antipa. Prin urmare, vina pentru decapitarea sfântului cade numai asupra cuplului Antipa – Irodiada, vinovaţi de altfel atât de adulter, cât şi de incest. Printre personajele de fundal se numără şi Ponţiu Pilat, prefect al Iudeei între anii 26 şi 36, cel ce l-a eliberat pe Baraba tâlharul în locul nevinovatului Iisus nazarineanul. Cât despre acesta din urmă, Omul Căruia Ioan Îi dedică întreaga lui viaţă transpare în roman doar pentru câteva rânduri, în cadrul unei amintiri a protagonistului. În acest fel, Botezătorul alege a-l proteja pe Geamănul său de privirile indiscrete şi, mult prea des, neînţelegătoare ale mulţimilor.

Drept să spun, aceasta nu este una dintre cărţile care vă vor ţine cu sufletul la gură. Dată fiind opţiunea scriitorului pentru utilizarea, aproape exclusivă, a timpului prezent, naraţiunea pare adeseori o repovestire. Pe deasupra, interpretarea personală a textului este amânată forţat de abundenţa personajelor şi a datelor istorice. Însă volumul se va dovedi o alegere viabilă pentru aceia dintre voi care doresc o imagine de ansamblu a Orientului Apropiat în secolele I î. Hr. – I d. Hr., fără a consulta zeci de tomuri de specialitate. În plus, Patrick Banon menţine o distanţă nepărtinitoare faţă de fiecare dintre sursele sale, străduindu-se să ofere publicului nu o ideologie, ci sinteza obiectivă a celor două secole asupra cărora îşi apleacă atenţia. Pentru o mai bună orientare în epocă, sunt incluse hărţi ale Ierusalimului şi Levantului, un tabel cronologic şi arbori genealogici. Desigur, în centrul naraţiunii sale se află figura ascetică a lui Ioan; însă, în final, aceasta se revelează drept un pretext rafinat pentru studiul mentalităţii, a societăţii şi a religiei iudaice.

Scris de Alexandra Găujan