Scris de Calina Matei • 12 February 2014 • in categoria Proza scurta
Interesant la o povestire nu e subiectul pe care îl prezintă, ci urma pe care o lasă în minte lectura ei.
Eric – Emmanuel Schmitt e într-adevăr un Prospero modern, așa cum îl denunță și coperta a patra a Visătoarei din Ostende, care asmute furtuna imaginarului asupra cititorului pe care îl ține captiv timp de cinci povestiri. Suficient de mult cât să îi arate, reflectate între rânduri, propriile gânduri și fantasme ale sufletului, dar totodată îndeajuns de puțin încât să nu îl piardă involuntar într-un labirint construit din viețile altora.
„De o iubire esențială nu te vindeci niciodată.”
Prima povestire e și cea care dă titlul cărții și este subordonată iubirii interzise, efemere, care subjugă sufletul la tiraniile amintirilor până în ultima clipă a vieții. Emma von A. îl va folosi pe scriitorul care s-a refugiat în Ostende pentru a-și obloji inima rănită pe post de confesor. În fața lui, trecutul ei se va preschimba în ceva ce niciunul dintre membrii familiei n-ar bănui într-o mie de ani. O poveste de dragoste scurtă, dar de o intensitate care aruncă o umbră lungă asupra prezentului și viitorului eroinei.
„La urma urmelor, în fața unei femei hotărâte, toți bărbații de pe pământ sunt la fel de naivi.”
În „Crima perfectă” suspiciunea reprezintă impulsul ce pune în mișcare șirul de evenimente la care nu știi dacă să răzi sau să plângi de naivitatea și puterea de autosugestionare a Gabriellei. Atunci când, împreună cu ea, realizezi că totul a fost o mare greșeală, ale cărei consecințe sunt mult prea mari și, din păcate, ireversibile, ironia sorții își face simțită prezența pentru a administra răsplata faptei nesăbuite.
„O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”
„Vindecarea” aduce cu sine un leac pentru orbirea cauzată de o stimă de sine nimicită. Sparge tipare și preconcepții despre ceea ce credem că e frumusețea și despre faptul că ea vine sub o unică formă, într-o singură mărime, universal acceptată. Frumusețea e cu adevărat în ochii privitorului și în micile detalii care incită simțurile. Așa ajunge rățușca cea urâtă să se transforme într-o lebădă albă cu o suită de pețitori la picioare.
„Să scrii romane înseamnă să te adresezi populației feminine fără ocupație, nimic mai mult, și să culegi din rândurile lor aprecieri.”
Lecturile proaste sunt cele care te fac să apreciezi un roman bun. Și totuși, ce înseamnă bun și cum îi atribui valoarea? Mai ales atunci când te găsești captiv într-o lume în care fiecare pas poate fi ultimul și în care realitatea ajunge să se plieze aproape perfect pe firul narativ al romanului de pe noptieră.
„Interesant la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei.”
Ultima povestire închide cartea aproape dintr-o suflare, rezumând în câteva zeci de rânduri o simplă întrebare: pe cine așteptăm noi? Moartea sau iubirea?
Visătoarea lui Schmitt e mult prea scurtă și îți dai seama mult prea târziu de asta, pentru că ajungi să alergi printre paginile cărții, mânat de o sete nestinsă de povești, de experiențele altora care să ți le reamintească pe ale tale sau care, din contră, să te facă să le uiți.
Recomand Visătoarea din Ostende pentru că nu sunt multe lecturile care ajung să te ungă pe suflet și să îți servească lucrul după care tânjeai fără să știi. Așa cum sunt și mai puține cărțile pe care ai vrea să le lungești ca pe un elastic infinit și care să-ți dea câte o povestire în fiecare seară ca o Șeherezadă modernă, compusă din rânduri.
Talentul și ușurința cu care Eric – Emmanuel Schmitt te poartă prin viețile altora, fără a fi obositor, excesiv de băgăcios sau mult prea indulgent cu păcatele personajelor sale.
Iubitorilor de lecturi scurte și sățioase.
Copyright ©2011 Bookblog.ro