Titlu: Împăratul Portugaliei
Autor: Selma Lagerlöf
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Liliana Donose Samuelsson
Numar pagini: 224
ISBN: 978-973-50-3763-5

Selma Lagerlöf a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1909, fiind prima femeia care a avut parte de această onoare. În mod evident, scriitura ei este deosebită. Cursivă, grăitoare, calmă, cam așa aș caracteriza-o, cel puțin dacă aș fi nevoit s-o fac în doar trei cuvinte. Pe de altă parte, dacă ar trebui să caracterizez stilul literar al oricărui scriitor în doar trei cuvinte, probabil că aș deveni repetitiv, anost, sec. Motiv pentru care voi încerca să aprofundez.

Cumpără titlul în engleză

Barbu Ștefănescu Delavrancea a scris povestea Bunica, pe care o ascultam când eram mic în lectura unui actor al cărui nume din păcate nu-l știu (posibil Calboreanu), dar care îmi plăcea la nebunie. Ascultând povestea lecturată de el, mă linișteam. Nu neapărat că poveste mă liniștea. Era de fapt vorba despre imaginea pe care mi-o făceam despre bunică. Era calmă, liniștită, foarte inventivă și reușea să exprime în câteva cuvinte tot ce-și propunea.

Aceeași impresie mi-o lasă Selma Lagerlöf: este ca o bunică, al cărei scop este acela de a-și învăța nepoții lucrurile grele din viață într-o manieră liniștitoare. Cam toate romanele autoarei suedeze (din cele pe care le-am citit) au ca subiect drame teribile, tragedii care lovesc sufletul și îl mutilează. Dar ea relatează aceste drame ca și cum ar fi un pansament ce se așază pe rănile acelor suflete. Ea ușurează durerea, tămăduiește rana. Când povestește ea drama țăranului a cărui fată – pe care o iubește nebunește – pleacă de acasă, pare a transmite liniștea ce urmează să se așeze după ani și ani, peste ea, atunci când timpul va acoperi întreaga dramă cu patina lui monotonă.

Împăratul Portugaliei respectă această caracteristică deosebită a scriiturii autoarei. Drama este evisceratoare. Sufletul se pierde în neantul nebuniei. Personajul este perceput la modul grotesc: este un nebun, să râdem de el. Dar întreg acest proces este ascuns în spatele unei măști pe care Selma Lagerlöf o creează pentru personaj: justificarea căderii în nebunie. Suferința este disecată și analizată până în punctul în care poate fi înțeleasă și acceptată chiar și de către cei mai sceptici dintre cititori. Iar apoi, în spatele întregii povești descoperi, citind printre rânduri, avertismentul: oricine o poate păți... însă acest lucru nu este o atât de mare tragedie.

Cele patru personaje centrale ale romanului – Jan Andersson, tatăl care-și iubește la nebunie copila, Klara Fina Gulleborg, obiectul adorației tatălui, mama ei, Kattarina și Lars Gunnarsson, ginerele moșierului și moștenitorul acestuia – sunt antrenate într-un dans al cărei coregrafii este însăși soarta. Niciun pas nu pare exagerat, armonia caracterizând întregul fir epic al romanului. Chiar dacă plecarea Klarei de acasă este oarecum precipitată, la fel ca și apariția motivelor din spatele acestui exil autoimpus, alienarea mintală a lui Jan este graduală, alternând la început cu perioade de luciditate, care însă ascund germenii unei căderi mai adânci în nebunie.

Grotescul și ridicolul care însoțesc întotdeauna aceste drame sunt îndulcite de autoare prin simpla prezentare a lor din punctul de vedere al suferindului. O suferință este întotdeauna mai ușoară când treci prin ea decât atunci când te IMAGINEZI (pe tine însuți sau pe altcineva) experimentând-o. Nebunul își percepe nebunia ca pe normalitate, iar normalitatea ca pe o normalitate diferită de ce el și-ar dori. Evident, asta îl face să se adapteze, câteodată în mod radical.

Atunci când oamenii își bat joc de el, el nu percepe acest lucru ca pe ceva normal, dar nici ca pe ceva total anormal. Pur și simplu reacționează așa cum un înțelept care s-ar afla în situația lui ar reacționa: este tolerant și își adaptează dansul la ceilalți care sunt implicați în coregrafie. Atunci când Lars Gunnarsson îi ia simbolurile puterii sale de Împărat al Portugaliei, jobenul și bastonul, Jan Andersson revine la vechea viață, aceea de pălmaș, justificându-și reacția prin intoleranța pe care fiica lui, Împărăteasa, o are față de vreo greșeală pe care a făcut-o. Acum scopul lui devine acela de a afla care i-a fost greșeala. Iar când află și o repară, Împărăteasa îi oferă din nou privilegiul de a deveni Împărat.

Drama descrisă în roman este, însă, mult mai complexă. Iar Klara Gulla va lua parte la ea cu vârf și îndesat. Chiar dacă dispare de pe firmament timp de 15 ani, atunci când reapare ea este prinsă în dans și dansează cu supunere până când spectacolul se sfârșește. Și ce sfârșit... Încununează cu succes 220 de pagini de tragedie. Tentația scriitorilor este de a încheia totul în lumina revelată de-a lungul întregului roman: dacă vorbim de un roman de dragoste, dragostea va învinge (asta e valabil chiar și pentru cărțile cu final tragic), dacă este vorba despre un roman polițist, avem parte de un sfârșit care fie pune bazele unui nou mister, fie desăvârșește geniul detectivului, iar o tragedie se termină aproape întotdeauna în lacrimi cu care cititorul are toate șansele să scalde ultimele pagini ale cărții. Dar Selma Lagerlöf sparge aceste tipare. Drama fenomenală a personajelor se încheie într-o atmosferă – e drept, extrem de melancolică – de acceptare, iertare și iubire. Personajul care a declanșat tragedia – evident, personaj negativ – își câștigă dintr-o dată dreptul de a fi fericit. Mai mult, cititorul va realiza că acesta este singurul fel în care romanul s-ar fi putut sfârși:

„Klara Gulla se liniștise. Revăzându-și tatăl așa cum fusese odinioară, Klara Gulla intrase într-o lume a iubirii depline. Cum de putuse să creadă că tatăl ei o urăște? Nu voia decât s-o ierte. Își simți încă o dată inima împresurată de valul imens al iubirii, care-i cuprinse apoi întreaga ființă. Și în clipa aceea află că totul era iarăși ca la început – ea, una cu tatăl ei. Acum îl iubea din nou și nu mai era nevoie de împăcare”.

• Plusuri

  Garantat una dintre lecturile prin care sufletul are de câștigat cel puțin la fel de mult ca și mintea. Scriitura Selmei Lagerlöf este ușor de pătruns. Blândețea cu care relatează întâmplările prin care trec personajele romanelor sale creează dependență. După lecturarea fiecărui roman al acestei autoare, cititorul va căuta încă unul. Iar după ce va fi citit întreaga ei operă, le va lua de la capăt, căutând acel sentiment de liniște pe care autoarea îl insuflă prin opera ei.

• Minusuri

  În acest moment nu văd decât unul: Traducerile operei ei în română s-au axat în special pe celebrele povești a căror personaj principal este Nils Holgersson. Din cele mai bine de 15 romane scrise de Selma Lagerlöf doar cel mult jumătate au fost traduse și publicate la noi. Așa că dorința pe care spuneam că cititorii o vor avea după ce vor lectura unul dintre romane nu se va putea împlini prea curând.

• Recomandari

  Aș recomanda Împăratul Portugaliei, laolaltă cu toată opera scriitoarei, tuturor pasionaților de lectură, dar și tuturor celor ce doresc doar să citească o carte care să-i relaxeze, dar care să le și ofere o experiență literară bogată.