Titlu: Tapetul galben
Autor: Charlotte Perkins Gilman
Rating:
Editura: Alice Books
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Elena Gorgan
Numar pagini: 80
ISBN: 978-630-6676-28-6

Puține texte din literatura americană de la sfârșitul secolului XIX au avut forța de a zgudui atât de profund cititorii precum Tapetul galben de Charlotte Perkins Gilman. Publicată în 1892, această nuvelă de numai câteva zeci de pagini a devenit în timp o adevărată piatră de hotar pentru literatura feministă și pentru modul în care vorbim despre sănătatea mintală a femeilor.

Povestea, scrisă sub forma unui jurnal intim, se desfășoară într-o casă de vară, unde naratoarea – o tânără femeie recent devenită mamă – este supusă unui așa-numit rest cure. Tratamentul de „odihnă absolută” era o practică medicală comună la acea vreme, prescrisă mai ales femeilor diagnosticate cu isterie, melancolie sau depresie postnatală. Soțul ei, un medic respectat, o izolează într-o cameră cu un tapet galben sufocant, convins că repausul și interzicerea oricărei activități intelectuale o vor vindeca. În realitate, această izolare o conduce treptat spre alienare.

Pe măsură ce zilele trec, femeia proiectează în labirintul tapetului galben o altă figură feminină, prinsă între „barele” modelului ornamental. Imaginea devine tot mai vie, mai neliniștitoare, până când naratoarea se identifică complet cu această femeie captivă. În final, ea „se eliberează” smulgând tapetul de pe pereți, dar eliberarea coincide cu prăbușirea definitivă în nebunie.

Dincolo de dimensiunea gotică și neliniștitoare, Tapetul galben funcționează ca o alegorie a condiției feminine într-o societate patriarhală. Camera devine o închisoare domestică, tapetul un simbol al opresiunii, iar scrisul clandestin al naratoarei, actul de rezistență prin care încearcă să-și păstreze identitatea. Charlotte Perkins Gilman, care a trăit ea însăși un episod de depresie și a fost supusă acestui tratament de odihnă, a scris nuvela ca formă de protest, o replică la neînțelegerea și controlul exercitat de bărbați asupra trupului și minții femeilor.

Receptarea inițială a textului a fost ambiguă: unii critici au considerat povestea prea tulburătoare, prea „histerică”. Abia în a doua jumătate a secolului XX, odată cu al doilea val feminist, Tapetul galben” a fost recuperat ca text canonic, analizat în universități și în antologii, și recunoscut ca un punct de plecare pentru literatura feministă modernă.

Astăzi, nuvela lui Charlotte Perkins Gilman rămâne un text actual, cu o forță stranie: ne amintește cât de ușor granița dintre grijă și control poate fi trecută, și cum lipsa de libertate și de voce duce la destrămare interioară. Dincolo de epocă și de context, este povestea oricărei femei reduse la tăcere, obligate să trăiască „în spatele tapetului” și poate de aceea continuă să ne obsedeze.

Mie mi-a plăcut sinceritatea și acel crescendo cu care femeia își spune istoria. Sentimentul că se apropie un final covârșitor vine parcă din primele rânduri și nu te părăsește până la final. Am avut senzația sufocantă că sunt și eu prinsă între pereții acelui haos galben. Tradusă la Alice Books, cartea mi-a dat senzația de un amestec între Kafka și Lovecraft, Hitchcock și Flanagan.