Titlu: Sentimentul unui sfârșit
Autor: Julian Barnes
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Radu Paraschivescu
Numar pagini: 176
ISBN: 978-606-43-0947-1

Despre curgerea timpului, despre amintiri și despre cât de distorsionat putem percepe propriul trecut prin comparație cu punctul de vedere al celor care ne-au fost mai mult sau mai puțin aproape ne vorbește în acest scurt, dar foarte dens roman, unul dintre cei mai apreciați autori britanici ai ultimelor două decenii: Julian Barnes.

Tony Webster, un englez ajuns la vârsta senectuții care a trecut printr-un divorț lipsit de peripeții, se consideră un om împlinit după ce viața nu i-a creat mari probleme, dar nici cine știe ce satisfacții. Când a considerat că traiul alături de înțelegătoarea sa soție (care i-a rămas bună prietenă în continuare) a fost deajuns, acesta a divorțat de ea și și-a văzut în continuare de viață.

Subiectul principal al cărții apare însă după ce Tony primește de la un avocat o scrisoare, un soi de testament, din partea unui prieten din tinerețe, lucru care duce la povestea adevărată din spatele poveștii: pe când era tânăr și la fel de lipsit de ambiții, Tony a avut o relație cam cu năbădăi cu o tânără din Kent care i-a făcut nu doar lui viața amară, ci și, pe alocuri, cititorului din mine.

O tânără cam ciudată și cu multe idei nonconformiste, lucru care transpare mai ales din dialogurile „interesante” cu Tony. Eu, unul, chiar și cu relativa înțelepciune adunată peste ani, aș fi renunțat de a doua zi la așa ceva și nu mi-aș mai fi amărât viața. Tony însă, comod din fire și molcom la fel cum a rămas toată viața, a insistat, crezând că va ieși ceva din relația cu Veronica. Cu toate că însăși mama tinerei l-a avertizat, cu prilejul unei vizite la casa familiei ei din Kent (aflată nu departe de locul unde am petrecut și eu câțiva ani buni din cea mai frumoasă perioadă a tinereții), că fiica ei este o persoană un pic „prea complicată” pentru un adolescent ca el, Tony a persistat și a ajuns că culeagă roadele.

S-au despărțit mai apoi, cum era și firesc pentru sănătatea mintală a amândurora, pentru ca Veronica să se combine aproape imediat cu un bun prieten al lui Tony. Prieten care mai apoi s-a sinucis din „prea multă dragoste de viață”, rod al intenselor discuții mai ales cu profesorul de filosofie cu care studiau amândoi.

Autorul recurge la un truc care îl păcălește pe cititor preț de mai bine de trei sferturi de carte, făcându-l să-i plângă de milă bietului Tony Webster, căruia ticăloasa de Veronica i-a otrăvit nu doar tinerețea, ci i-a marcat și o bună parte din viață. Pentru ca mai apoi să întoarcă foaia și, la insistențele lui Tony, care o întâlnește pe la fel de țanțoșa și de înfipta Veronica taman acum, în prezent, când sunt amândoi bătrânei și, măcar teoretic, mai înțelepți, să aflăm și noi care a fost de fapt treaba.

Și să ajungem la concluzia pe care am enunțat-o la începutul articolului: că într-un fel am văzut noi lucrurile de-a lungul timpului sau, mai bine zis, într-un fel ni le amintim noi acum, și cu totul altfel și le amintesc cei care le-au fost la rândul lor martori. Mai precis, Tony și-a creat o imagine oarecum cosmetizată despre sine, de băiat care nu a făcut rău nimănui decât inconștient, uitând o seama de gesturi care l-ar putea incrimina.

Iar Veronica, pe care autorul o zugrăvise până atunci ca pe o scorpie insensibilă și cu nasul mult prea pe sus pentru condiția ei, vine să-l trezească la realitate pe Tony. Să îi deschidă ochii, să îl ajute să ajungă la marea revelație: că nici el nu a fost chiar ușă de biserică de-a lungul timpului, dar mai ales în tinerețe, și că într-o relație sunt implicate două persoane, nu doar una. Că nu e suficient să dai mereu vina pe celălalt pentru tot ce nu merge bine, apoi să îndeși totul sub preș, să mergi mai departe, să îți refaci viața și stima de sine și să trăiești bine mersi, convins că ai făcut tot ce s-a putut și că totul a mers prost doar din pricina celuilalt.

Lent, dar interesant, aparent simplu, dar destul de complicat, cu mesaje ce merg direct la țintă și lovesc exact unde trebuie și când trebuie, micuțul roman al lui Julian Barnes nu excelează prin numărul de pagini sau vreo poveste cu cine știe câte fire narative, însă are darul să te pună adesea pe gânduri și să te întrebi dacă nu cumva în fiecare dintre noi zace un mic Tony Webster pe care îl vom scoate la iveală peste câteva decenii.