Scris de Ovidiu Leonte • 6 April 2013 • in categoria Roman politist
Deși nu sunt un împătimit al romanelor polițiste, am acceptat să citesc Poveste imorală în primul rând pentru că Nemira a publicat un număr foarte mare de romane ale autoarei Rodica Ojog-Brașoveanu, iar acest lucru mi-a spus că e posibil ca efortul să merite. Și pot spune că a meritat.
Unul dintre lucrurile care m-au atras imediat a fost umorul personajelor. Replicile pline de haz, încărcate de ironie sau de sarcasm, creează o atmosferă destinsă, cu toate că în jur evoluează o serie de situații dintre cele mai sumbre: mai multe crime în serie, atacuri ale unor lunetiști în plină zi sau răpiri spectaculoase facilitate de diversiuni care se lasă cu victime.
Acțiunea romanului este plasată în Bucureștiul anilor '97, la mai puțin de 10 ani de la revoluția din Decembrie '89. Această perioadă care este descrisă cu acuratețe – o sumedenie de aspecte din viața zilnică sunt încă marcate destul de profund de „moștenirea vechiului regim”, influențele occidentale au început să apară, însă doar sporadic, creând un haos în viața socială – iar intriga își găsește cu naturalețe loc în acest tablou: crimele în serie, cărora le-au căzut victime prostituatele de lux. Cei doi investigatori desemnați de poliția capitalei să cerceteze cazul, Herculache și Babuinul, se bazează atât pe experiență, cât și pe intuiție. Rodica Ojog-Brașoveanu creează o poveste foarte realistă, în care coerența evenimentelor exclude elementele forțate, coincidențele improbabile sau alte lucruri de acest gen. Poveste imorală nu este un roman de suspans în adevăratul sens al cuvântului, deoarece pe parcursul lui nu prea se întâlnesc situații care să țină cititorul „cu sufletul la gură”. În schimb situații total neașteptate, care rup ritmul, și așa alert al povestirii, sunt cu duiumul.
Firul epic este foarte complex, cu o intrigă ramificată, ce îi oferă autoarei oportunitatea de a țese o poveste extrem de captivantă. Foarte interesant mi s-a părut, spre exemplu, faptul că interesele capului rețelei responsabilă de crimele în serie pur și simplu coincid cu cele ale altui personaj, care acționează atât ca agent al rețelei, cât și pe cont propriu. Extrem de inspirat, acest artificiu oferă oportunități deosebite pentru un roman de factură polițistă.
Personajele sunt sofisticate, care mai de care mai implicate în acțiune și mai pline de surprize. Nu avem de-a face cu obișnuiții maniaci ai crimelor sau cu cine știe ce fel de răzbunare, ci cu un complot politic la nivel național îndreptat „împotriva puterii”, cu implicații internaționale. Atunci când anchetatorii află cine este șeful rețelei, „il capo dei tutti capi”, au o reacție extrem de plauzibilă: îl consideră intangibil, îl șifonează prin dezmembrarea rețelei, după care îi dau pace, pentru că nu au ce să-i facă. Cam același lucru se întâmplă și cu reprezentantul Bundestag-ului, „rudă de sânge cu vreo trei statui din oraș”. Și acesta este lăsat în pace, trecându-i-se cu vederea orice implicare în evenimente, de dragul salvgardării relațiilor româno-germane.
Pline de haz, replicile personajelor stârnesc de-a dreptul râsul. Când unul dintre căpitanii de poliție descrie un personaj atins de calviție, spune despre el: „Ce, el nu știe că are trei genunchi? N-are oglindă? Nu se vede când își încalță pălăria?”. Una dintre prostituatele de lux (soția personajului cu statui pe post de rude) este descrisă cu dragoste de bunica ei, coana Aurica, un personaj insolit, ca multe altele din roman: E fată cu bacaloriat şi trei păsărești”, adică vorbește trei limbi străine. De altfel, toată cartea e plină de jargoane de stradă, pe care grijulie, autoarea le „traduce” în note de subsol: „Acu’, de la revedere, te fac o spumă la varice(1)?”, întreabă coana Aurica. Nota din subsolul paginii explică: „(1) Bere băută în picioare”.
Printre polițiști (corecți și corupți), răufăcători (de meserie sau oportuniști) și victime (conștiente de pericole sau total nevinovate) se regăsește un personaj creat cu atenție, ale cărui intervenții pe parcursul desfășurării acțiunii sunt extrem de importante. Foarte simpatic, Dorinel, un puști care chiulește de la școală și are grijă să se ferească de bunica lui pentru că dacă ar afla despre asta, i-ar face rău, este foarte perspicace și înțelege foarte bine aspectele ascunse ale situațiilor cărora le este martor. Prezența lui creează una dintre cele mai haioase scene din roman: îl descrie pe unul dintre răufăcători ca fiind Richard Gere, iar când polițiștii cred că l-au prins și îl întreabă „Nu-i ăla Richard Gere?”, copilul răspunde sec:
”— Nu.
— Atunci, cine mama dracului e?!
— Robert Redford”.
Povestită la persoana întâi, într-un ritm foarte alert, Poveste imorală nu lasă loc de respiro. Odată începută, cartea trebuie terminată, altfel personajele o vor lua razna în mintea cititorului (în aceeași manieră în care o iau razna și în carte). Măiestria scriitoarei iese la iveală nu doar pe parcursul povestirii, dar și la sfârșit: toate firele sunt descâlcite, toate subiectele deschise se închid în mod natural, iar senzația pe care o lasă cartea este că a fost finalizată. Cu adevărat. Nu mai e nimic de spus.
Având un ritm foarte alert, Poveste imorală este un roman foarte incitant și captivant. Odată început, cititorul nu-l va lăsa din mână decât după ce îl va termina. În plus, este foarte amuzant, prin replicile personajelor, dar și prin câteva situații surprinzătoare.
Recomand Poveste imorală pasionaților de romane polițiste.
Copyright ©2011 Bookblog.ro