Titlu: Cox sau mersul timpului
Autor: Christoph Ransmayr
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Daniela Ștefănescu
Numar pagini: 248
ISBN: 978-606-779-309-3

Ce rămânea în definitiv chiar dintr-o stea, dintr-un astru înconjurat în zbor de planete, asteroizi, luni și meteoriți, a cărui lumină se aprinsese cu miliarde de ani în urmă? Și ce din toate celelalte lumini cerești, care vor mai răsări în eonii ce aveau să vină și se vor sfărâma toate din nou pe parcursul neînduplecat al acestui timp într-o mulțime de particule fără nume ― pietre de construcție atomare, care puteau, într-un viitor inconceptibil și sub presiunea unor forțe dincolo de orice putere de imaginație, să se coaguleze din nou în formațiuni elementare, pentru ca apoi, treptat, să se umfle, rotindu-se, crescând, în forme de o mărime, o frumusețe sau urâțenie nevăzute vreodată… Și toate acestea numai pentru ca, după scurgerea sorocului existenței lor, să se dezintegreze din nou în invizibilitate, în cele mai adânci tenebre?

Cam în această notă se desfășoară toată povestea imaginată de Christoph Ransmayr în Cox sau mersul timpului, apărută la editura Humanitas Fiction anul trecut, în colecția Raftul Denisei. Despre ce este vorba? Alister Cox, cel mai iscusit maestru ceasornicar al omenirii, și-a pierdut fiica de numai cinci ani, iar soția i-a amuțit de durere în urma acestei drame cumplite. Degeaba ai faimă, avere și prestigiu, dacă te vezi neputincios în fața bolii și-ți vezi copilul pierind. Așa că oferta Mărețului Împărat al Chinei vine cumva la fix pentru a-l face să se desprindă din reverie, să scape de melancolie și durere, de existența monotonă din Anglia cea ploioasă și să ia o pauză, departe de soția care nu-i mai suportă prezența, pentru a pleca peste mări și țări, tocmai în China, unde trebuie să se supună capriciilor unui împărat pentru care supușii sunt mai neînsemnați decât firele de praf.

Iar acolo are de îndeplinit câteva misiuni aparent imposibile, din punctul de vedere al cititorului și al oricărui alt muritor de rând: să construiască automate care să poată măsura timpul interior ― al fericirii, al iubirii, dar și al bolii, decrepitudinii și morții. Însă, ca un fel de gând la gând cu bucurie, Mărețul Împărat al Chinei pare să fie pe aceeași lungime de undă cu maestrul mecanismelor cu roți dințate și arcuri și nestemate și metale rare și-i cere acestuia să construiască un ceas care măsoară nici mai mult, nici mai puțin decât eternitatea.

Mânat de-o curiozitate de nestăvilit și de-o ambiție aidoma, dar și de golul imens lăsat în suflet de prematura dispariție a fiicei sale, Cox consideră că se poate regăsi pe sine însuși, că se poate reabilita în ochii soției și ai ucenicilor săi cufundându-se în muncă, însă cât mai departe de pământurile natale. Și cel mai potrivit loc ar fi chiar Orașul Interzis al lui Qianlong, Împăratul Chinei, care-l pune în fața unor provocări formidabile. Însă poate că tocmai aceasta este soluția, să fii acaparat cu totul de muncă, să te trezești în fața unor misiuni aparent imposibile, să încerci să depășești insurmontabilul. Și să trăiești, clipă de clipă, pe muchie de cuțit.

Pentru că am uitat să vă spun că în China nu exista noțiunea de egalitate (ca și acum, la sute de ani distanță). Există doar Împăratul și restul lumii. Acesta are drept de viață și de moarte asupra oricui, inclusiv a sutelor de neveste și curtezane (a se citi ibovnice, amante, cum vreți să le spuneți), dar și a curtenilor, sfătuitorilor, interpreților, miniștrilor, doctorilor și miilor și milioanelor de supuși. Totul ține de toane, de cum bate vântul, de cum se împlinesc proorocirile, de cât de bine îi ies rimele poeziilor pe care le compune zi de zi Împăratul, de cât de fericit s-a trezit din somn sau de ce-a visat în timpul nopții.

Și vai de capul celor care îl dezamăgesc pe Stăpânul Timpului, așa cum îi place să se proclameze și să fie numit de cei din jur. Chinurile la care sunt supuși cei care l-au supărat sau dezamăgit pe Împărat sunt de nedescris (chiar puteți găsi la un moment dat relatată o astfel de caznă ce-ți face pielea de găină). Hoții sunt mutilați, criminalii sunt schingiuiți și executați, purtători de lectici cad morți de epuizare, iar vizitatorii, fie ei și de rang înalt sau chemați să construiască ce-a visat Împăratul noaptea, trebuie să aibă genunchii tari și să fie în stare să stea cu privirile plecate, pentru că nimeni nu-l poate privi pe Împărat în ochi.

Însă nu cruzimea și indiferența unui Împărat megaloman și gradoman care se crede zeu sunt temele principale ale acestei povești. Ci scurgerea timpului și modul în care ne raportăm la aceasta. La cât de neînsemnate ne sunt viețile și noi înșine prin comparație cu timpul. Care și el pare efemer, dacă s-ar raporta la Mărețul Împărat al Chinei. O poveste monotonă, plictisitoare, îngrozitor de detaliată, plină de culori, de descrieri, de metale rare (aur, platină, dar și un râu de mercur în macheta unui oraș construit în cele mai minuțioase detalii) și nestemate, dar și de drame cumplite, cum nu ar trebui să sufere o biată ființă omenească. Însă mai există speranță. Speranța că există dragoste, izbăvire și supraviețuire chiar și după cele mai groaznice încercări prin care poate trece ființa umană. Povestea de față este dovada.

„Sinucidere! Era sinucidere să construiești un ceasornic pentru eternitate, un ceas care-și bătea orele din interiorul timpului în atemporalitate. Oare englezii nu știau că Stăpânul Celor Zece Mii de Ani nu dispunea numai asupra timpului, ci era timpul, da, era însuși timpul? Că deci nu numai viața lui Qianlong, ci și orice timp începea cu el... și se termina cu el? Toate măsurile de lungime, suprafață și volum, toate numele, toate legendele despre crearea lumii, toate adevărurile științifice și filozofice cu care erau explicate, măsurate, numite sau înnobilate realitățile acestei lumi trebuiau redeterminate după moartea unui Stăpân al Celor Zece Mii de Ani, redefinite, nou-povestite. Căci sfârșitul unui Împărat al Chinei era sfârșitul lumii.”