Titlu: Permafrost
Autor: Eugen Uricaru
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2017
Numar pagini: 304
ISBN: 978-973-46-7160-1

Am ajuns la ferma convingere că românii au câteva fobii prioritare: rușii, pierderea controlului și fantasmagoriile trecutului. Nu îmi dau cu părerea despre cât de fondate sau nefondate sunt aceste temeri, dar cert este că acestea nu își au o demonstrație validă, cel puțin la nivel superficial. Sau poate viața mea în spațiul basarabean mă face cumva afonă la astfel de sunete de fundal?

Dincolo de aceste polemici mai mult retorice, vreau să mă opresc asupra unei lucrări ficționale foarte interesante; m-aș încumeta să afirm chiar că este o bizanterie foarte inedită. Este vorba de volumul semnat de către Eugen Uricaru, cu un titlu mai mult decât inedit Permafrost. Pentru cei care nu au cunoștințe geodezice, minerale sau de orice altă tangență cu pământul, acest termen de permafrost poate părea foarte bizar. Explicația este însă, așa cum o dezvoltă și autorul nostru, foarte simplă, permafrostul fiind pământul veşnic îngheţat care permite ridicarea unei civilizaţii rudimentare în acele părţi ale lumii unde altfel nu s-ar putea construi nimic. De facto, acest termen a fost inventat de ruși, drept titlu potrivit pentru zonele de taiga înghețată, unde nu doar că se conservă tot cu succes, ci persistă o continuă stare de frig amestecat cu nămol.

Probabil anume această incertitudine era specifică și perioadei de după dispariția dictaturii ceaușiste din România, ani în care a dispărut echilibrul lăuntric al maselor, ani în care s-a acutizat profund predispunerea tot mai mare a oamenilor spre a fi suspicioși, infailibili în considerațiile proprii. În acest fundal istoric își plasează personajele Eugen Uricaru în romanul său Permafrost. Undeva, în satul fictiv Surulești, aflat într-un punct izolat de râul Letea și un munte rece, sosește un inginer voit sau nevoit exilat de la București. Pe numele său Valer Negrea – Negrescu acesta reprezintă un personaj complex, dar absolut fad, cel puțin în prima parte a narațiunii.

Acest expat al sistemului ceaușist muribund ajunge, metaforic vorbind, într-un soi de situație dantescă, într-un purgatoriu al spiritului românesc de după stingerea flacărei revoluționare. Negrea – Negrescu nu are practic o existență deosebită, deoarece tot ce face este să observe cum viața Suruleștilor, din care cu desăvârșire lipsesc copii (vorba naratorului: Doar copiii n­au rezistat mai mult, de parcă ar fi fost un decret – nimeni peste 12 ani), se mișcă încet, dar sigur spre o eliberare, despre care nu se știe dacă o fi bună sau rea.

În satelitul acestei comunități rurale își desfășoară firul vieții personaje tipice, dar care, mânate de un misticism nesănătos, încearcă să compenseze uitarea propriei localități cu pseudo-lupta pe care tot râvnesc să o ducă. Cert este că tentațiile lor de Don Quijote nu trec dincolo de formarea unor tabere de ordin politic sau polițienesc în care își pun absolut toată încrederea.

Eugen Uricaru mizează în acest roman pe o reinterpretare mitologică aparte, dându-le personajelor sale formele unor vicii. Îl avem aici pe Haron Luntrașul (numele mai mult decât potrivit misiunii), omul care cu camionul său trece lumea peste râu, acolo unde freamătă civilizația. Acesta nu pregetă să conecteze satul cu orașul, creând acel liant, acea linie fină între realitățile unei capitale deja revoltate și ale unui sat în curs de revoltă.

Ca o completare firească a tenebroasei linii de subiect ne apare figura unui atare Neculai Crăciun, o persoană aproape diafană, care se arată doar în momentele de suspan. Un soi de Don Carleone al unei Românii în genunchi. Despre acesta personajele se lansează în mari filosofii, dându-i o importanță aproape malefică, spunând despre el: Sluga nu voia să devină ca stăpânul, dar cu vremea stăpânul ajungea ca sluga.

Romanul Permafrost nu este lipsit nici de meditații lungi asupra unor noțiuni unanim recunoscute: „Oamenii trebuie să trăiască bine! Nu-­i adevărat, oamenii trebuie să se lupte, să sufere, să se chinuie ca să ajungă la bine. Altfel spus, binele e un ideal! La bine trebuie să te zbaţi ca să ajungi”.

Cu toate acestea, Eugen Uricaru nu părăsește subtilul diapazon al misterului, transformând punctul de reper al romanului, muntele și minele de piatră, într-un soi de paradigmă, de construcție a identității satului Surulești, loc unde tainele se împletesc cu miturile, loc unde adevărul rămâne prins în ghearele veșnicului îngheț.

Sunt foarte interesante elementele de transformare a fluxului meditativ la Eugen Uricaru, care revine de la tabloul uman înapoi la realitățile istorice și viceversa, vorbind natural despre ambele: „Cu binele te obişnuieşti repede, te leneveşte, te înmoaie. Cu răul e altceva, e stimulator, te împunge în coaste, te strânge de gât, te face să simţi că trăieşti!”.

Întreaga măiestrie de creație a peisajului literar din Permafrost se datorează, pe bună dreptate, talentului cu care Uricaru construiește intrigi, împletind umanul, socialul și politicul într-o ciuleandră sălbatică, în care practic nu există drepți sau greșiți.

• Plusuri

  O voce de fundal foarte persistentă, naratorul completând nu doar imaginile statice, ci și cele dinamice.
  Un subiect amplu, construit într-un sistem concentric.
  Personaje cu profil psihologic amplu.

• Recomandari

  Amplificarea unor fobii.
  Prea multă prezență rusească, chiar dacă este sau nu fondată.