Titlu: Bibliotecarul
Autor: Mihail Elizarov
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Magda Achim
Numar pagini: 456
ISBN: 978-606-40-2369-8

Chiar și acum, la câteva săptămâni după ce am terminat Bibliotecarul, îmi este dificil să stabilesc ce am citit, de fapt: o distopie grotescă, o alegorie subtilă, un omagiu tulburător adus cărților și puterii acestora sau o satiră cruntă a violenței ideologice? Sau, câte puțin din toate? N-aș încadra cartea într-o anumită direcție, pentru că asta ar însemna să o limitez, iar romanul lui Elizarov nu cred că poate fi încadrat riguros într-o anumită categorie. Elizarov excelează în „zona gri” – acea zonă în care absurditatea este logică, iar moartea este doar o extensie „firească” a unei credințe, a unei ideologii. Așa-i că n-are niciun sens ce încerc să spun aici?!

Publicat în anul 2007 și laureat al Premiului Booker pentru Literatură Rusă în 2008, cartea lui Elizarov „joacă periculos”: puterea ei literară se fundamentează pe idei mari, poate chiar scandaloase, cu imagini grotesc de concrete, cu suferințe absurde și cu o gamă de personaje care par a fi performeri la un circ postapocaliptic.

E un roman dur, provocator, baroc în violența de care a dat dovadă pe alocuri și hiponotic prin structura sa ideatică. Mi-a plăcut? Da, enorm de mult, dar, în același timp, sunt foarte sigur că am avut o lectură pe alocuri superficială, fiind n-am vrut să-mi permit să-i „pătrund” toate înțelesurile și substraturile.

În centrul universului imaginat de Elizarov se află un autor fictiv: Dmitri Aleksandrovici Gromov - un scriitor mediocru, produsul clasic al realismului socialist, al cărui nume n-ar fi meritat nici măcar o notă de subsol în istoria literaturii. Și totuși, în postcomunismul cenușiu, în haosul valorilor destrămate și al pierderii coordonatelor, Gromov devine un fel de „Mesia”. Nu pentru ideile pe care le-a avut, ci pentru efectele efectiv magice ale cărților sale. Așa se naște mitul.

Cărțile lui Gromov sunt redescoperite și reinterpretate într-o cheie nu neapărat literară, ci magică, supranaturală, ele însele declanșând efecte supraomenești. Pentru oameni, titlurile cărților sale erau cu totul altele decât cele pe care Dmitri le stabilise. Ele erau numite Cartea Forței, Cartea Furieri, Cartea Autorității, Cartea Răbdări, Cartea Bucuriei și așa mai departe... Întocmai datorită efectelor pe care le au... Îș transformă pe cititor, îl întărește fizic, îl transfigurează emoțional... Sau îl metamorfozează într-un „mutant” ideologic. Lectura devine un ritual în sine, un proces de inițiere cu efecte fizice imediate, un mod de a transcede mediocritatea și neputința, e „o eliberare”.

Cititorii săi nu devin neapărat oameni mai buni, ci soldați, brute, profeți, martiri. Și, inevitabil, sunt conduși de un spirit gregar înrădăcinat adânc în ei. Așa au luat naștere și „bibliotecile” – comunități închise, adesea fanatice, conduse de câte un „Bibliotecar” care proteja cărțile sacre cu o fervoare aproape religioasă și cu o violență de sectă militarizată.

Narațiunea este livrată prin vocea lui Aleksei, un tânăr cu un trecut banal și o personalitate încă neconturată, care ajunge printr-un concurs al sorții și datorită moștenirii apartamentului unchiului său să descopere lumea ascunsă a Bibliotecilor. Nu este „alesul” în sens mesianic, este, mai degrabă, un vas gol, un personaj care preia forma și densitatea lumii care îl absoarbe. Nu are viziuni, ci doar reacționează. Nu are convingeri, ci doar supoziții. Însă, în pasivitatea sa, se pretează perfect rolului de „cronicar al nebuniei”. Devenirea lui Aleksei ca Bibliotecar este mai mult un fel de „regres” decât de „progres”, o cădere lentă, dar sigură, într-un absurd pe cât de caraghios, pe atât de violent, în care cititorul asistă la descompunerea și putrezirea sa psihologică, pe de o parte, și la construcția sa mitologică, pe de altă parte. Fiecare pas pe care îl face, fiecare bătălie pe care o duce, fiecare moarte la care ia parte îl aduce mai aproape de un soi de, cum să-i spun, un soi de mântuire patologică, bolnavă.

Eu nu prea am citit autori ruși, nu mi-am făcut încă curajul necesar. Dar cred că Elizarov are curajul de a scris într-o cheie profund rusească: grotescul nu este evitat, ci amplificat până la halucinație (dar nicidecum glorificat), violența nu este doar prezentă, ci este sistematizată, aș spune aproape „birocratizată”, iar umorul - întunecat, distructiv, absurd - face ca întregul roman să se simtă precum un episod de paralizie în somn din care nu poți (și parcă nici nu vrei cu adevărat) să ieși.

Scenele de luptă dintre Biblioteci, spre exemplu, sunt descrise într-un lirism de-a dreptul sinistru. Bibliotecarii poartă armuri improvizate, cozi de topor, cricuri auto, pistoale de jucărie (care capătă puterea unor arme reale). Geriatricii transformați în forțe de comandă, cu ace de tricotat și ciocane, par mai degrabă caricaturi tragice decât figuri eroice. Bineînțeles, în acest punct putem simți vocea satirică a autorului, dar în spatele ei întrebarea pe care autorul o ridică: ce mai rămâne din oameni când dispare orice sistem de valori? Răspunsul pe care Elizarov îl dă? Rămâne credința oarbă, violența ridicată la rang de sacralitate, mitul.

Bibliotecarul e un roman bun, foarte bun. Puternic. O alegorie despre puterea cărților, care invită cititorul să descopere necruțătorul mod în care ideologiile dispar, însă doar pentru a fi înlocuite de religii „mutante”. O alegorie despre cum golul lăsat de o ordine totalitară poate fi umplut doar cu violență mistică și credința în violență. Într-o societate unde nimic nu mai are valoare, se recurge la ce a fost odată desconsiderat, propagandă de duzină, și i se atribuie valențe magice.

Elizarov pare să ne spună că nu ne este frică să fim mințiți, de fapt, ci ne este frică de vid, de lipsa oricăror sensuri; atât de mare este frica încât suntem în stare să divinizăm până și cele mai grotești relicve, doar ca să ne simțim din nou parte dintr-un ritual, dintr-un „sens”. Pe fundalul acestui roman palpită, evident, ecoul unei întregi istorii a unei țări sfâșiate între nostalgie și deziluzie, între supraviețuire și renunțare. Dar ecoul este „înfundat”, distorsionat de estetica intensă și de senzația de halucinație care însoțește cititorul pe parcursul întregii lecturi.

Așa cum am spus și la început, este greu să încadrezi cartea lui Mihail Elizarov într-un anumit gen: este în același timp distopie, fantezie magică, roman politic, text cult, roman al formării, parodie, satiră ș.a.m.d. Este brutal și liric și comic și înfricoșător. Dar, mai ales – și în special prin ideea centrală, prin forța imaginativă cu care autorul își construiește universul literar, prin curajul de a împinge limitele dincolo de ceea ce cititorul știa că este acceptabil în literatură – romanul Bibliotecarul este de-a dreptul ME-MO-RA-BIL!

Text scris de Andrei Cioată.