Autor: Ion D. Sîrbu
Rating:
Subintitulată cu gingăşie "roman pentru copii şi bunici" (a se remarca: Ion D. Sîrbu, aristocrat, îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela: sunt excluşi a priori oamenii mari - responsabili de soarta lumii, infinit orgolioşi, etern deştepţi - care, prin natura lor, după cum vom vedea, au treburi mai importante decât cărţile frumoase), Dansul ursului este cea mai serioasă dintre cărţile copilăriei şi cel mai copilăros mod de a spune adevărul, o parabolă de catifea despre libertatea şi robia oamenilor şi animalelor în vremuri în care civilizaţia se confundă nepermis cu omenia căreia îi ia locul.
Spaţiul poveştii este unul de blândă sacralitate, unde tot ce te înconjoară ţi-e frate bun: "o casă de pădurar (trei camere, trei paturi, trei icoane), un grajd în care erau două vaci elveţiene (Dumana şi Joiana), o capră cam nebună şi rebelă şi un măgar bătrân, foarte ciudat şi foarte dificil." - se va dovedi pe parcurs înţelepciunea stoică a acestui asin complex, urecheatul alter ego al autorului. Un spaţiu al naturii care este prin ea însăşi, nemediată tehnic, ideologic sau politic, lipsite de capsule de siguranţă şi note explicative. Aici, în vara lui 1944, vor creşte (adică vor începe să prindă rădăcini) trei copii: Lucian, Roland şi Silvia* - candidă, isteaţă, cu zâmbet misterios, posesoarea unei păpuşi care va trebui ulterior, din ghiduşe considerente eco-narative, să miroasă a ţuică.
Timpul poveştii este, deci, şi el unul serafic - al copilăriei: "Timpul - o vară, de pildă, când ai în jur de cincisprezece ani, e nesfârşit: o vară e cât un continent, o săptămână e o ţară, o zi poate fi nesfârşită şi veşnică". Că dincolo de acest spaţiu şi de acest timp se desfăşoară istoria, cu eroii şi imbecilii ei, asta nu contează.
Povestea aceasta este, în formă şi fond, de dragoste (şi cu dragoste) - în ea se vorbeşte despre cai, despre moşi-strămoşi şi despre copii, despre sufletul pădurii, despre un turc dulce pe nume Cadîr şi despre un măgar savant veşnic naiv, meloman taciturn, pe post de conştiinţă universală (justificată de transistoricul său destin în care se regăsesc nume sonore, precum Confucius, Lao Ţî, Harun al-Raşid, Socrate, Cicero, Apuleius şi Iisus Hristos), apt de evoluţii spectaculoase pe scena Teatrului Naţional din Craiova, dar şi de unele derapări erotice, deşi sobre. Un fel de Medeleni mai şugubăţ, s-ar grăbi să constate un cititor grăbit (altminteri scuzabil - cine degustă primele pagini din Dansul ursului dobândeşte o poftă comparabilă numai cu cea a ştrengarului care cotropeşte şerbeturile bunicii).
Un fel de Medeleni, spuneam, dar fără copleşitoarea, burgheza şi casnica cuminţenie a romanului lui Ionel Teodoreanu; în locul ei, Sîrbu a ştiut să-şi îmbrace povestea într-o atmosferă de o tonicitate pe care numai lumea satului ştie să o dea, un fel de asprime ocrotitoare, dulce tomnatică. Singura lume în care omul simplu nu poate fi confundat cu omul mediocru - şi asta pentru că are următoarele: un rost, câteva păreri ferme şi nişte rădăcini pe care nu vrea neam (!) să le uite. Şi un arsenal de poveşti pe care le spune în continuu (şi parcă toate-s îmbrăţişate): la lucru, în zile de sărbătoare, seara la foc, în vremurile idioţeniei structurate ideologic...
Povestea explică, justifică şi împodobeşte lumea, este paliativ, vehicul de cunoaştere şi criteriu valoric absolut ("Asta era Silvia: era din Moldova de Sus, în munţii ei, a povesti înseamnă a fi sănătos şi întreg la minte"). Povestea te repune pe tine în acord cu tine, cu lumea, cu Dumnezeu şi cu ce a mai rămas din natură: "a povesti înseamnă să ştii ce vârstă ai, de care lume ţii şi spre care te caţări: fiecare vârstă îşi are poveştile ei, dar există o vârstă care nu are vârstă, care nici nu îmbătrâneşte şi nici nu moare: e vârsta pădurii, a apelor, a norilor. Cea a vietăţilor ce ne înconjoară - şi cea a viselor care ne dau târcoale... "
Povestea ţine loc de blazon şi de carte de vizită: "Suntem înrudiţi cu copacii şi vietăţile pădurilor, timpul nostru e spaţiul nostru, curgerea soartei e identică cu statul pe loc al firii noastre păstrătoare şi încăpăţânate..."
Şi mai presus de toate, povestea nu se încheie niciodată. Acesta îmi pare a fi sensul cel mai adânc al paginilor lui Ion D. Sîrbu: sub cupola circului, cel social sau cel cu acrobaţi, urşi şi ponei, libertatea (oamenilor, urşilor, poneilor etc.) se măsoară în bomboanele aruncate de spectatorii curioşi şi în cravaşele dresorilor. Gratiile sunt liniile de marcaj ale confortului şi binelui organizat de alţii. De aceea, nu este de mirare că Silvia spune poveşti care nu se termină, fiindcă ele sunt semnul libertăţii. Povestea are nevoie de spaţii largi, în care să veşnicească. Poveştile nu cunosc deznodământ, Şeherezada e angajată pe eternitate, iar cronicarul nostru popular nu mulţumeşte pentru atenţie, ci informează bine dispus că încalecă pe o şa (adică pune un nou început), lăsând în urmă un nor de praf şi câteva puncte de suspensie...
The end?
* pentru cei familiarizaţi cu opera lui I. D. Sîrbu, e necesar de menţionat că Silvia Decuseară e numele de copilă al tuturor personajelor sale feminine (mai principale decât orice Desideriu Candid sau... Gary), fie că ele se numesc Ana Pascaly, Limpi sau Lizi. Pentru cei nefamiliarizaţi cu opera lui Ion D. Sîrbu, e imperios necesar de menţionat că susnumitele personaje ale susnumitului ar putea sta, cu sălbatica lor tandreţe, cu bunătatea lor tainică şi trainică, înaintea oricărei Juliete, Ofelii sau Desdemone de viţă nobilă şi occidentală.
Scrisă de Silviu Man
lna gondran spune:
6 October 2010 | 12:50 pm
mare pacat…ID SIRBU merita din plin sa fie asezat pe un piedestal dar mai ales sa ajunga in sufletele romanilor,sa le dea increderea in calitatile lor sufletesti,in seriozitatea muncii lor anonime,in frumusetile ce-i inconjoara si sa nu se lase cuprinsi de disperare vazind spuma murdara ce pluteste deasupra azi in Romania…tinerii trebuie sa scoata tara din mocirla nu sa-si ia campii si calea strainatatii.De asemenea exemple morale are nevoie ROMANIA.Din pacate,nu cred ca macar un roman la 5000 a auzit de ID SIRBU…v-o spun din experienta mea de cautare a cartilor lui in ultimii4-5 ani prin librariile si anticariatele Romaniei “n-am auzit de el”…atunci cum sa auda cititorii!!! Luptati ca el sa reinvie,sa devina un idol al romanilor…atunci altfel va arata ROMANIA…mai curata,mai respirabila !!!