Autor: Alain Fournier
Rating:

Când am citit cartea, cred că m-au determinat două motive: unul, şi cel mai important, a fost că, am gasit mentionat romanul într-o lucrare privind cele mai bune cărţi ale secolului XX şi al doilea a fost că m-a atras titlul. Sau poate m-a neliniştiti, m-a nedumerit.

Cărarea pierdută e greu de incadrat într-un gen, într-o tematică, dar aerul general este asemanător cu cel din Huysmans, nu neaparat prin stil ci prin spirit.

De fapt, întreaga poveste este ca o eternă căutare a fericirii. Nu e o carte a adolescenţei şi a nebuniei ei specifice, nu e nici o parodie după lucrările literaturii pentru copii, este cartea visului, feeriei imaginarului, idilicul unei stări paradisiace. Sau altfel, spus, este cartea tendinţei fireşti spre fericire, tendinţă care conferă, în cele din urmă, singurul sens posibil unei vieţi obişnuite.

Multe romane, însă," caută fericirea", aproape toate. Dar aici, particularitatea este tocmai aerul aparent naiv, nevinovat, această adiere plină de farmec a misterului, a basmului (castelul, balul, costumele din altă epocă). Capacitatea de a trăi fericirea lipseşte pentru că scopul nu e atingerea ei ci căutarea veşnică.

Personajele Maulnes sau Francoise sunt năucite sub puterea fantasticului. Ei caută înfrigurati acest vis de neatins, dar când devine susceptibil de împlinire, vraja se destramă pentru că idealitatea există atât timp cat ramâne de neatins. Şi atunci vor mereu altceva, interesant, aventuros, incitant, vor un sens căutării.

Maulnes este fără îndoială un visător, dar nu unul apatic ci activ, neliniştit, puternic, un om al faptei, al aventurii (nu una obişnuită, ci una a spiritului).

În opinia mea, romanul nu este o capodoperă (finalul e chiar nereuşit), dar are o specificitate, un aer al misterului şi al căutării, care îi conferă autenticitate, puterea de a trece cu brio proba timpului.

Excelent de citit în perioade bulversante din viaţă. Are un efect de calmare.

O recenzie de: Oana Mezanote