[Citeşte partea I aici]

Partea a II-a - Cu Ion Barbu despre Ion D. Sîrbu - unde se discută despre sertare, despre Monica Lovinescu, tristeţile criticilor, fanatismele petrilenilor de rând, fantasmele petrilenilor de la Primărie şi speranţele pe 2009"

Silviu Man: Pe Ion Dezideriu Sîrbu cum l-aţi cunoscut?

Ion Barbu: O, este o poveste atât de frumoasă şi de tristă în acelaşi timp... Eu ştiam de existenţa lui de foarte mult timp şi l-am cunoscut o singură dată în viaţă pe Sîrbu, a fost în casa mea. În ultima sa vizită, înaintea morţii, pe care a făcut-o în Petroşani şi în Petrila, a poposit, condus de fratele meu, la Cercul Artiştilor Dispăruţi, de la şcoală, pe care îl coordonam atunci. Am plecat de la şcoală împreună cu el la mine acasă, am stat câteva ore împreună, am vorbit foarte mult, i-am arătat caricatura mea de sertar - la ora aceea nu ştiam că şi Domnia sa are o literatură de sertar - şi l-am condus apoi în staţia de autobuz de la Căprioara... Ultimul om din Petrila cu care a dat mâna am fost eu...

Silviu Man: Ca prezenţă, cum era?

Ion Barbu: Ca prezenţă, era extraordinar... Nu am văzut până la acea oră un om cu un asemenea dar al povestirii. Te capta imediat şi intrai imediat în legătură cu el şi-ţi dădea impresia că-l cunoşti de o viaţă şi că, dacă te-ai întâlni peste treizeci de ani cu el, ai relua discuţia exact din locul unde a fost lăsată...

Firimiturile de geniu care sunt risipite în toată opera lui"

Silviu Man: Vă erau cunoscute textele publicate înainte, conferinţele, piesele de teatru?

Ion Barbu: Da, le citisem, şi chiar văzusem montat la Teatrul de Stat din Valea Jiului o montare foarte bună făcută de Florin Fătulescu, cu Şerban Ionescu în rol principal, era o montarea a piesei sale, Arca bunei speranţe. I-am citit, evident, în 1971, când au apărut pentru prima dată, Povestirile petrilene, şi eram îndrăgostit de aceste povestiri cu atât mai mult cu cât narau despre o zonă foarte cunoscută mie; multe dintre personajele din carte practic le cunoscusem şi eu.

Silviu Man: Cum v-aţi simţit descoperindu-i, după 1990, literatura de sertar?

Ion Barbu: Şocul cel mare a fost dublat de un la fel de mare şoc pe care l-am avut în 1993, puţin după citirea primelor cărţi de sertar ale Domniei sale, când am cunoscut-o pe Lizica Sîrbu, soţia lui, cu care, de altfel, de atunci am rămas într-o stare de prietenie, şi mai mult decât prietenie - aş putea spune că pe Doamna Sîrbu nu pot s-o consider prietena mea, pot să zic că este iubita mea...

Silviu Man: Aţi scris două cărţi "împreună" cu el" Mă refer la cele două volume din Tratatul de rienologie, în care aţi combinat desenele Dvs. cu citate din opera lui. V-aş întreba ce v-a legat de el atât de mult?

Ion Barbu: Păi e vorba despre exact de întrebarea pe care mi-aţi pus-o iniţial - unde se poate întâlni caricatura cu poezia. Aici, în aceste două cărţi, în Tratatul de rienologie 1 şi 2, se poate întâlni proza cu caricatura. Adică am făcut treaba aceasta, căutând cu înverşunare - cam pretenţios spus "cu înverşunare", foarte lejeră mi-a fost lectura - firimiturile de geniu care sunt risipite în toată opera lui. Plus hazul formidabil pe care îl are" Şi atunci mi-a fost foarte uşor să văd că fac casă bună împreună cu caricatura de sertar pe care eu o aveam şi pe care el a văzut-o în acea vizită, când i-am arătat cele două volume ale mele - samizdat.

Silviu Man: N-a fost cumva vorba şi de o complicitate a sertarelor? Mă refer la faptul că Dvs. n-aţi putut să vă publicaţi caricaturile, din motive politice, ceea ce s-a întâmplat practic şi cu cele mai bune romane ale lui.

Ion Barbu: Da" Formula asta, "complicitate a sertarelor", îmi place foarte mult; o aud pentru prima dată, dar îmi place foarte mult. O voi folosi, menţionând sursa :)

Ne aşteaptă ani buni de Sîrbu...

Silviu Man: Ion D. Sîrbu repetă adesea, şi în Jurnal, şi în celelalte scrieri, maxima aceasta, după care s-a ghidat foarte mult de-a lungul întregii vieţi - anume că "umorul este politeţea celor disperaţi". Aici găsesc o altă legătură, foarte mare, între caricatura Dvs. şi scrisul lui.

Ion Barbu: Ştiţi, e foarte frumoasă formula asta a lui Sîrbu, şi se întâlneşte foarte bine cu o maximă a lui Radu Cosaşu pe care am extras-o dintr-o prefaţă la o expoziţie de-a mea, în care mi-a scris un articol, şi în care încheia cu vorbele: "caricatura este cel mai inteligent mod de a-i murmura omului, fără să-l bată la cap, să aibă curaj în fiecare zi". Mi-a plăcut foarte mult această formulă" N-am avut în tinereţe idoli, dar îmi place să cred că un citat poate servi drept idol şi te poate ghida în întreaga viaţă. Ä‚sta poate fi un asemenea citat"

Silviu Man: Cum se raportează oamenii de acum la opera şi la personalitatea lui Sîrbu, atât în ţară, cât şi aici, pe plan local?

Ion Barbu: Eu am impresia că la Sîrbu se întâmplă ce s-a întâmplat şi cu cărbunele din Petrila: în primii ani de exploatare a cărbunelui, exploatarea a fost la suprafaţă. Şi pe măsură ce oamenii îşi dădeau seama de filonul extraordinar pe care îl are Petrila în subteranele ei, normal că exploatarea lui a coborât mai mult, ajungând acum, după 150 de ani de exploatare, să ajungă pe la cota 250 sub nivelul mării (asta însemnând că deja s-a ajuns la un kilometru adâncime). Cu Sîrbu se întâmplă acelaşi lucru. Eu am impresia că deocamdată asistăm la exploatarea lui Ion D. Sîrbu doar la suprafaţă, că filonul Sîrbu continuă încă mult şi trebuie săpat mult în jos pentru a-l pune în evidenţă. Deci ne aşteaptă ani buni de Sîrbu. Mina Petrila a murit, trăiască mina Sîrbu! :)

Silviu Man: Casa memorială în ce stadiu este?

Ion Barbu: Dvs. care mă întrebaţi ştiţi foarte bine, că aţi fost acolo. Într-o stare... ca şi casa mea. Asta e, n-avem noi noroc de case" Ştiţi povestea ei, este o poveste care se întinde pe durata multor ani - după ce a fost construită pe la 1860, în 1988 s-a dărâmat pentru prima oară, trebuind să facă loc blocurilor ceauşiste care să adăpostească moldovenii aduşi să dea "patriei cât mai mult cărbune". Această casă s-a reconstruit o dată din grija şi mila directorului de la mina Petrila de la acea oră, după aia a venit revoluţia, a fost dărâmată din nou - din motive de furt, evident - de către iubitorii de literatură din Petrila....

Silviu Man: Fanaticii":)

Ion Barbu: Fanaticii literaturii" Optzeciştii din Petrila... :) Şi apoi prin grija unui locotenent al lui Miron Cozma - vedeţi istoria cum ne joacă feste - s-a ridicat pentru a treia oară mândră şi falnică cum a fost odinioară. Asta s-a întâmplat în 1994, iar de-atunci, după deschidere, s-a închis imediat şi, iată, se împlinesc 14 ani de când lacăte odihnesc pe uşile casei memoriale... Evident că în aceşti 14 ani a intrat într-un proces de degradare continuă şi sperăm ca anul viitor să-i dăm un nou început...

"Eu am făcut prostia, eu vreau s-o îndrept. Vorbim de pe telefonul meu!"

Silviu Man: Ce credeţi că ne lipseşte ca să-l apreciem cum se cuvine pe Sîrbu? Practic, vorbim despre unul dintre cei mai mari prozatori români, dacă nu chiar cel mai mare, şi în mod sigur, unul de talie mondială... Putem cita numai referinţele unor Monica Lovinescu sau Virgil Nemoianu...

Ion Barbu: Că aţi amintit de Monica Lovinescu, să vă povestesc un episod senzaţional pe care l-am avut. Eu am norocul să cunosc întotdeauna oamenii mari şi importanţi cu un an înaintea morţii...

Silviu Man: Sper să nu mi se întâmple şi mie" :)

Ion Barbu: Dar mie" :) Eram la Paris cu diverse treburi şi m-am dus la Monica Lovinescu. Ea ceruse, prin Doina Jela, ştia de mine, mă aprecia foarte mult şi dorea foarte mult să mă cunoască. Şi, fiind la Paris, am zis că este prilejul să-i fac o vizită, şi a fost pentru mine la fel de importantă ca întâlnirea pe care am avut-o, cu ani în urmă, cu Sîrbu. Şi stând de vorbă şi fumând împreună cu ea, ea era imobilizată în pat - era atinsă de o artrită din cauza căreia nici nu putea să frunzărească din cărţile pe care i le adusesem, singurul ei contact cu lumea era un televizor la care se uita non-stop - şi am început am vorbit despre Petrila, să vorbim despre Sîrbu, şi vorbind despre Sîrbu, ea spune că poartă cu ea durerea şi ruşinea de a nu îşi fi dat seama ca Sîrbu era un scriitor de o asemenea amploare. Sîrbu, în singura lui călătorie în Occident, trece pe la ei pe-acasă. Şi este primit de Monica şi de Virgil...

Silviu Man: Parcă era şi Paul Goma...

Ion Barbu: Parcă, nu mai ştiu... În sfârşit, stau acolo la discuţii şi ea îl tratează foarte de sus, ca pe un oaspete de categoria a II-a, un scriitoraş care era în trecere prin Paris... Vine revoluţia, apar cărţile lui Sîrbu şi ea pune mâna pe Adio, Europa!. Citeşte Adio, Europa! şi în clipa când termină volumul încep remuşcările - că a avut în vizită la ea un scriitor de asemenea măsură şi l-a tratat cum l-a tratat, de sus, şi nu şi-a dat seama de potenţialul extraordinar pe care îl are... Şi eu îi spun: Doamna Monica, mie îmi plac foarte mult vorbele pe care le spuneţi, şi voi încerca, la întoarcerea în ţară, să le reproduc soţiei lui Gary. Dar n-ar fi mai bine, zic, să i le spuneţi Dvs. personal? Şi scot telefonul: staţi să formez numărul şi să vorbiţi cu ea. La care ea are o replică formidabilă: nu! Eu am făcut prostia, eu vreau s-o îndrept. Vorbim de pe telefonul meu! Formaţi-mi numărul. Şi am format telefonul, şi a vorbit cu d-na Lizica şi şi-a cerut scuze pentru ceea ce v-am povestit eu mai înainte.

Silviu Man: De altfel, dna Monica Lovinescu nu a fost singurul critic care a avut remuşcări pentru că n-a recunoscut geniul lui Sîrbu încă de atunci. Din câte ţin minte, există chiar o mărturisire a lui Eugen Simion, care spune cam acelaşi lucru: ce tristeţe pentru un critic literar să-l descopere pe Sîrbu abia după...

Ion Barbu: Da" Acum, eu spun drept că un critic literar trebuia să fie de fapt foarte-foarte atent ca să găsească în scrierile anterioare literaturii de sertar germenii adevăratei literaturi - pentru că trebuie să recunoaştem: cărţile mari ale lui Sîrbu sunt cărţile lui de sertar.

Europa e un biet continent, Petrila e o lume"

Silviu Man: Totuşi nu mi-aţi răspuns la întrebare: ce ne lipseşte ca să-l apreciem?

Ion Barbu: Cultura"

Silviu Man: Numai atât?

Ion Barbu: Educaţia... Vorbesc din postura unui petrilean: atâta timp cât primarul din Petrila, în parohia căruia se află această casă memorială, şi care ar trebui să fie brand-ul nr. 1 al Petrilei, o tratează cum o tratează, iar despre Sîrbu spune el (citez textual): "Ion D. Sîrbu a fost un poet român" :), ce să aşteptăm mai mult?

Silviu Man: Credeţi că Sîrbu poate fi un model pentru tineri - atât prin viaţa pe care a dus-o, cât şi prin felul lui de a se raporta la realitate prin scris, ca mod de a o critica?

Ion Barbu: Mie îmi pare bine că cei doi băieţi ai mei au crescut cu Sîrbu în mână. Pentru ce au ajuns şi pentru cum sunt, eu îi mulţumesc lui... Eu am doi copii, îi iubesc la fel de mult, amândoi sunt foarte talentaţi, dar unul are parte de un talent nativ şi celălalt are parte de un talent cumulativ - a citit rafturi întregi de bibliotecă. Celălalt cred că a citit patru cărţi la viaţa lui, dar prinde absolut totul şi este de un talent ieşit din comun - ei, printre alea patru cărţi pe care le-a citit sunt Povestirile petrilene, pe care le-a recitit şi le-a recitit...

Silviu Man: La anul, în 2009, se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui. Ştiu că plănuiţi ceva"

Ion Barbu: Da. Nu ştiu exact ce plănuiesc - plănuiesc o mare sărbătoare" Şi asta presupune foarte multe lucruri, presupune în primul rând readucerea în circuit a acestei case memoriale"

Silviu Man: Despre care am înţeles că nici măcar nu există în scriptele primăriei" (!!)

Ion Barbu: Da" Ştiţi, cartea aia a mea, Frumosul din Petrila adormită, se deschide cu "Petrila - oraş înfrăţit cu Macondo"" Adică exact ca şi casa asta a lui Sîrbu - ea cred că există practic doar în imaginaţia noastră. Deşi se poate intra, ea e un spaţiu închis. La fel şi în acte - practic nu există în acte. Ea figurează ca demolată" Adică totul aici, în Petrila, este de domeniul fantasticului" Europa e un biet continent, Petrila e o lume" :) Lumea de dincolo"

Silviu Man: În afară de reabilitarea acestei case, chiar cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui Ion D. Sîrbu, cum vedeţi că s-ar mai putea face ceva în memoria lui?

Ion Barbu: Păi în primul rând, trebuie să fie ceva care să ţină trei zile... Ştiţi, "în România minunile ţin trei zile, doar sărbătorile prostiei durează un secol"" iar acele trei zile trebuie să fie...

Silviu Man: Ca-n poveşti"

Ion Barbu: Ca-n poveşti... Ca-n povestirile lui Sîrbu. Se pot face atât de multe, atâta doar să punem mâna pe bani. Cel mai bine ar fi să punem mâna pe banii Petrilei - gândiţi-vă ce minuni se pot face cu nişte bani pe care astăzi, ca şi ieri, autoritatea locală îi aruncă pe nişte serbări ale oraşului Petrila, loc în care de ani de zile vin toţi ţiganii cu toate kitsch-urile din lume să şi le înşire de-a lungul străzii principale...